De La Economie La Bucatarie

Sunt o Ana tare mândră

2012-02-05T18:09:00.002+02:00

Pentru că nepoţica mea nu ştie de mătuşă şi unchi. Ştie de Ana şi Mişu, de Aneta şi Mişucu, de Anita şi Mişulică, de Ana-ţi şi Mişu-ţi, de dragă şi dragule. După cum spune ea:

“Am o mami, un tati, două bunici, un bunic, o Ana şi un Mişu.”

Tocmai s-a încheiat o săptămână în care i-am avut musafiri pe sora mea, soţul ei şi minunata lor fetiţă – vedeta familiei. Vă împărtăşesc câteva dintre perluţele cu care ne-a delectat în ultimele zile:

Ama: Mergem afară?
Eu: Nu mergem, dragă. E foarte frig şi tu eşti răcită.
Ama: Da, e un ger de numa-numa.
Eu: Da, e.
Ama: Şi dacă e un ger de numa-numa, voi de ce aţi ieşit?

Eu: De ce mă muşti?
Ama: De bluză!

Eu: De ce te dezbraci?
Ama: De pijama!

Într-o dimineaţă o găsesc în baie, udă, lângă găleata cu apa cu care tocmai ştersesem pe jos. O întreb ce face şi îmi răspunde senină şi mândră, că s-a spălat pe mâini. Şi atunci am înţeles de ce lasă sora mea mereu capacul de la wc jos.

Într-o seară ne pregăteam să-i facem baie, dar ea i-a văzut pe Octav şi pe Mişu jucăndu-se ceva wresling pe Play Station. Nu i-au mai trebuit nici jucăriile de baie, nici povestea de seară. Numai lupte. Că ei îi plac luptele şi pace. Şi ea vrea să se joace cu tati şi cu Mişu lupte. Aşa că am lăsat-o câteva minute cu ei. Foarte concentrată stătea şi se uita. Şi foarte necaracteristic ei, n-a scos un cuvânt. Până când s-a enervat. S-a încruntat, a ridicat pălmuţa ei mică, cu degetele strânse, şi a ţipat la oamenii din televizor:
“Îţi dau na-na de numa-numa!”

Într-o altă seara, stăteam toţi cinci la masă şi vorbeam despre un conflict din timpul zilei, cu un alt om. Deşi nu se uita la noi, Ama era foarte atentă la discuţie şi mai punea câte o întrebare din când în când. Şi apoi, din senin, s-a încruntat foarte seriosă şi s-a răstit furioasă:
“Eeeii, pi....a mă-sii!”
Noi ne-am oprit din mestecat la unison şi ne uitam când la ea, când unii la alţii. Până să ne dezmeticim, a mai scos o dată porumbelul. Şi se uita la noi, cu o mină ştrengărească şi un zâmbet mândru de realizările ei. Aştepta probabil ca noi să izbucnim în râs şi ea să scape basma curată. Dar noi am râs în barbă şi am întrebat-o foarte serioşi ce a spus. Şi ea, foarte senină:
“Nu am spus pi...a mă-sii! Nu am spus!”

În drum spre aeroport, zăpadă mare, trafic greu. Amaliei i se facuse rău şi stătea tare cuminţică. Să n-o recunoşti. Până când am ajuns la un semafor, şi ea s-a ridicat brusc şi foarte hotărâtă. Cu mânuţa ei mică în aer, s-a apucat de turuit către o maşină din faţa noastră:
“Ce faci, mă, acolo? Du-te odată! Intră în maşina şi pleacă! Te bat prin geam!”

Şi apoi, în loc de “La revedere”:
“Să nu plângi, bine? Că vin înapoi!”

Kafka on the Shore

2012-01-16T16:48:00.004+02:00

Haruki Murakami

Cu Andrei am vorbit mult despre cât mi-a plăcut Shogun şi cum am devorat Legendele clanului Otori. Şi într-o zi, mi-a adus o altă carte a cărei acţiune se petrece în Japonia. A descris-o ca pe o posibilitate de a vedea o Japonie modernă, după samurai şi al lor bushido. Şi aşa şi e – o Japonie cu trenuri, cu biblioteci, cu presă şi cu internet. Însă dincolo de asta, cartea e tare încurcată.

Volumul prezintă poveştile a două personaje, tânărul Kafka Tamura şi bătrânul Satoru Nakata. Kafka fuge de acasă şi trebuie să devină cel mai puternic băiat de 15 ani din lume. Nakata e mai puţin inteligent – a fost cândva, însă după un incident bizar, n-a mai reuşit să scrie şi să citească – dar e atent cu lumea şi vorbeşte cu pisicle. Vieţile celor doi par separate, însă predestinate să se interesecteze mai devreme sau mai târziu.

Kafka on the Shore se citeşte repede şi îl are pe acel ceva care te face să întorci pagină după pagină. Cel mai interesant element mi s-a părut natura umană din cartea lui Murakami. Spre deosebire de viaţa de zi cu zi, cartea descrie oameni care nu condamnă şi nu judecă. Doar acceptă lucrurile aşa cum vin ele. Devin complici la teorii stranii, fără ca asta să li se pară câtuşi de puţin ciudat; şi nu se ghidează după canoane strict definite de bine şi rău.

Şi toate se intensifică atunci când intră în scenă blesteme Oedipiene, spirite ale oamenilor încă vii sau soldaţi neschimbaţi, dispăruţi cu jumătate de secol în urmă. De fapt, acţiunea are loc şi în plan real şi în plan metafizic, iar limita dintre cele două e rareori clară.

Poveştile lui Kafka şi ale lui Nakata ajung la o finalitate, însă – chiar şi aşa – cititorul rămâne cu întrebări, cu mistere neelucidate.

Am căutat puţin despre carte şi am aflat că aşa a fost intenţionată de către Murakami. Ca o ghicitoare; o compilaţie de ghicitori care să fie dezlegate unele prin altele, iar răspunsul final să difere de la un cititor la altul, de la o interpretare la alta. Cheia dezlegării ghicitorilor, conform autorului lor, ar consta în cititea repetată a cărţii.

Vă dau un sigur citat, reprezentativ pentru roman:
“Time weighs down on you like an old, ambiguous dream. You keep on moving, trying to slip through it. But even if you go to the ends of the earth, you won’t be able to escape it. Still, you have to go there – to the edge of the world. There’s something you can’t do unless you get there.”

Bucheţelul buclucaş

2011-10-15T15:55:00.014+03:00

Vineri a fost prima petrecere la noua firmă unde lucrează Mişu. După vreo oră în faţa oglinzii şi a unui dressing plin, am ajuns la eterna concluzie că nu am nimic cu ce să mă îmbrac. Tare îmbufnată de situaţie, i-am zis lui Mişu ca eu nu mai merg la nicio petrecere. Însă el, deloc empatic cu drama mea, mi-a replicat ceva de genul:
''Ei, lasă mofturile! La câte haine ai, găseşti tu ceva!''

Aşa că m-am conformat. Am ales un outfit şi am intrat la duş. Nici bine n-am apucat să-mi termin duşul ca sună interfonul. Stau aşa în dubii, să deschid, să nu deschid… Mă gândeam c-o fi iar ceva vecin care şi-a uitat cartela. Am răspuns totuşi şi m-a salutat un el:
''Bună ziua. Sunt de la ...(n-am înţeles numele firmei). Am un colet pentru doamna Câmpean.''

Bine, i-am deschis. Am avut o pornire să mă fac mai prezentabilă, însă niciun pic de timp în acest demers. Aşa că i-am deschis tipului în splendoarea mea din acel moment, înfofolită în halatul de baie şi cu un prosop în jurul capului.
Mi-a zâmbit şi amuzat şi stânjenit, însă uimirea lui a fost pantaloni scurţi pe lângă a mea atunci când mi-a întins un superb buchet de flori.

Şirul gândurilor mele din acele secunde a fost cam aşa:
''Of, rahat, am uitat de ziua mea! Să mă mai uit o data la tip, îl cunosc? Nu, nu-l cunosc. Şi oricum, nu e ziua mea! Aa, e aniversarea nunţii, de ea am uitat! Doamne, cum am putut să uit?. Mişu a fost super drăguţ să îmi trimită flori acasă şi eu nici măcar nu mi-am amintit aniversarea noastră. Dar stai, că azi nu e nici aniversarea căsătorie. Atunci ce naiba se întâmplă?!"

''Să-mi semnaţi, vă rog, aici.'' I-am semnat şi a plecat, lăsându-mă cu florile şi gândurile mele. Şi m-am trezit instinctiv, ca şi în filmele americane, căutând o felicitare. Şi am găsit-o. Scria pe ea:
''Best wishes. Looking forward to seeing you tonight.'' Atât, nicio semnătură.

Iau telefonul şi îl sun pe Mişu.
Eu: ''Mi-ai trimis flori?"
El: '' Ce?"
Eu: ''Flori. Mi-ai trimis flori?"
El: ''Nu, n-am trimis. De ce?"
Eu: ''Poi am primit flori.''
El: ''Da? De la cine?"
Eu: ''Nu ştiu...''
El: ''Cum nu ştii?"
Eu: ''Poi nu e semnată felicitarea.''
El: ''Ce scrie pe ea?"

(Mai târziu am aflat că acum, pe măsură ce intonaţia vocii i se schimba, el se gândea că vreun obsedat mă urmăreşte. My very own personal stalker.)
I-am citit ce scria pe felicitare şi am rămas iar pe gânduri. Lui i s-au aprins de la o vreme beculeţele. La birou i se ceruse în cursul zilei să confirme că adresa din buletin e şi adresa de domiciliu.

Aşa deci! Şefii lui, americani de altfel, trimiseră flori soţiilor angajaţilor. Hai c-am lămurit-o. N-avem obsedaţi pe urmele noastre. Cel puţin nu obsedaţi drăguţi, care să trimită flori. De ăia mai puţin drăguţi, care să ne zgârie maşina gratuit, de ăia avem. Deşi de ăia multă lume are, nu suntem speciali.

Însă revenind la flori, sunt recunoscătoare şi pentru ele, dar şi pentru experienţă. Şi promit că, data viitoare când cineva îmi trimite flori acasă, să nu mai fiu atât de coborâtă din cocotier, şi să le primesc mai frumos.

Vacanţă la ... turci

2011-10-11T17:14:00.029+03:00

De unde să încep? De unde să încep? Da, de la început. Păi, ne-am decis destul de târziu să mergem în concediu în Turcia, şi am ales destinaţia finală în funcţie de informaţiile despre hoteluri. Ne-am ajutat mult de tripadvisor.com şi de booking.com, şi ne-am hotărât în favoarea unui hotel ce promitea linişte şi relaxare, spre deosebire de altele ce promiteau distracţie pentru tineret sau pentru întreaga familie. Noi am mers cu bătrâneii, la linişte.

Ne-am cumpărat biletele prin Kartago Tours, şi deşi erau pe final de sezon, preţurie n-au fost fără sare şi pier. Mersul în vacanţă aşa pe final de sezon are caracteristicile lui. Noi, de exemplu, ne-am bucurat de o mare foarte caldă, stată la soare vara-ntreagă, însă nu ne-a chiar plăcut întunericul de la ora 7.

Oricum, am fost mulţumiţi de agenţie. Şi de cei din România, dar mai mult de partenerii din Turcia, care au fost extraordinar de eficienţi şi de bine organizaţi. All inclusive-ul ăsta e tare valabil, nu ai nicio grijă. Transport asigurat, transfer asigurat, cazare, mâncare, de toate. Dacă vrei şi ceva în plus, ai sunat agentul şi se rezolvă.

Am plecat de pe aeroportul din Cluj – ceea ce a fost şi un punct important în alegerea vacanţei. Adică ne tentase Cipru la un moment dat, însă zboruri erau doar din Bucureşti, şi nu prea eram dispuşi să pierdem timp pe drumul până acolo. Aşa, revenind, avionul cu care am mers părea să aibă regim low cost, burduşit de oameni şi bagaje; puţin loc la picioare şi cam mare îngrămădeală.

Însă toate s-au compensat la transfer. Pe aeroportul din Antalya aştepta reprezentantul agenţiei, care ne direcţiona către maşini. Foarte multe autocare şi microbuse în aeroport, fiecare să ducă turiştii în staţiunile şi hotelurile pe care şi le aleseseră. Şi planetele s-au aliniat în aşa fel încât nimeni din avion nu mai alesese staţiunea sau hotelul pe care le alesesem noi. Am fost singuri în maşină, într-un minivan recondiţionat şi upgradat cu covoare, lumini albastre gen disco, scaune mari şi comode, şi spaţiu că nu aveam atâtea picioare cât era loc.

La check-in în hotel am fost „cadorisiţi” cu câte o brăţară portocalie, pe care nu am putut să o dam jos până la plecare. Marcaţi precum vituţele.
Brăţările aveau culori diferite pentru All Inclusive şi Ultra All Inclusive. Depinde desigur de fiecare, însă noi am concluzionat că All Inclusive e suficient. Diferenţe nu existau la mâncare, le-am văzut doar la băuturi, şi le-am presupus la servicii.

Camera pe care am primit-o nu prea ne-a încântat. Adică nu ne-a încântat deloc. Şi nu au fost de vină stelele lipsă – 5 zice-se că, deşi nu i-am fi dat mai mult de 3 – ci faptul că era orientată către o discotecă. Am dormit însă, ajutaţi de oboseală şi de sfintele dopuri de urechi. Le mulţimim pe această cale vecinilor care ne-au învăţat să le avem mereu în preajmă.

Vedere din cameră

Ne-au schimbat într-un final şi camera, şi credem că bacşişul a ajutat să se găsească o cameră mai bună. Bacşiş, bacşiş. Să spui că e important e o subestimare. Bacşişul e parte din cultura turcească. Oriunde te duci, se aşteaptă de la tine să dai bacşiş. Să îl dai şoferului, să îl laşi în cameră şi să îl pui în cutiile special amenajate. În tip box-urile omiprezente.
Am fost într-o zi într-o mini croazieră prin Kemer, achiziţionată şi ea în regim All Inclusive. La final, când coboram de pe punte, băieţii din echipaj ne salutau de “La revedere” cu cutia în mână.

O parte din coasta mediraneană a Kemerului, văzută din larg

Aici zice-se că erau peşteri, însă nu putem confirma informaţia

Portul din Kemer

În drum spre hotel, am văzut două cămile, aşezate pe un covor, şi m-am oprit o secundă să mă uit la ele. Imediat a apărut un turc să ne poftească să ne uitam mai bine, împotriva câtorva euro. Vorba lui Mishu, “Aici, şi uitatul e pe bani!”
Şi apropos de bani, comercianţii vând în lire turceşti, euro şi dolari. La cum am socotit noi preţurile şi conversiile, cel mai avantajos era să cumperi în dolari.

Revenind la hotel, deşi de camere n-am fost impresionaţi, povestea e cu totul alta cu serviciile, grădina şi centrul de spa. Superbă grădină, plină de verdeaţă şi palmieri, cu vedere şi acces direct la mare. Şi piscinele erau foarte curate şi ademenitoare. În camere, "haus kipi" în fiecare zi, cum spuneau menajerele despre house kipping.

Parte din grădina hotelului

Una dintre cele trei piscine ale hotelului

Şi aproape că mă doare dorul de super relaxantul centru spa. Doar că pachetul All Inclusive nu era chiar aşa de inclusive la spa. Adică aveai acces la baia turcească şi la saună. Un masaj şi un peeling costau 30 de euro de persoană, tratament pentru jumătate de oră – şi asta era ceva super-ofertă.

Legat de palmierii din grădină, am senzaţia că erau plantaţi şi întreţinuţi, pentru că în oraş şi în mediu natural din Turcia nu i-am văzut. De fapt, e destul de comun în Antalya să nu prea ai ce face şi vedea în afara hotelurilor.

Privelişte vis-a-vis de hotel

Coasta cu marea e amenajată şi administrată în principal de hotelieri. Plaja, şi chiar şi apa, sunt delimitate între hoteluri. Fiecare are bucăţica lui de plajă cu pietricele şi mare. Plaja hotelului nostru era amenajată cu prelate pentru umbră, şezlonguri şi saltele pentru şezlonguri.

Pe partea opusă coastei, cum ieşi din hotel e cam... nimic. Zonă deşertică, cu numeroase bazaruri însă. Vând multe produse din piele, suveniruri, condimente şi Turkish Delight – lokum sau rahat. Cel mai bun lokum e cel proaspăt, într-o formă mai puţin procesată, şi în combinaţie cu diverse ingrediente – fistic, alune, nuci, ciocolată, migdale şi alte bunătăţi.

Sperasem să ne petrecem serile plimbându-ne prin oraş, însă nu prea ne-a ieşit. Adevărul e că hotelul nostru era destul de departe de oraş, însă există şi hoteluri mai înspre oraş, de unde ar fi mai fezabile plimbările. Totuşi, nu ne-am plictisit nici serile. De fapt, nu prea te plictiseai oricum. Hotelul avea bar la plajă, bar la piscină şi lobby în hotel. Şi, pe parcursul zilei, puteai să participi la diverse activităţi organizate de hotel, asta dacă nu erai prea mare fan de lâncezit pe plajă.

Parte din curtea hotelului

Hotelurile din Antalya au trupe de animaţie, sau oameni ce asigură diverse distracţii. În timpul zilei organizau partide de darts, ţineau cursuri de aerobic, stretching, mini club pentru copii şi alte astfel de activităţi. Iar seara puneau în scenă diverse schiţe. Good old simple fun!

Munceau oamenii zi şi noapte. Şi poate mai mult decât ei munceau angajaţii de la bucătărie şi de la mese. Prima masa a zilei era la ora 7 dimineaţa, iar ultima la 11 noaptea. Iar ei erau acolo şi înainte şi după. Probabil că dorm iarna.

Ca şi turişti, majoritatea erau ruşi - am auzit mai multă rusă decât turcă. Citisem despre ei că sunt oameni mai dificili, şi turişti obraznici. "Obnoxious" era cuvântul folosit de majoritatea review-erilor. Nu am avut tangenţe personale, însă am observat că nu e indicat să ţi-i pui în cap. Erau şi mulţi germani, cărora nu ai ce să le reproşezi.

Români nu ştim să fi fost în hotel, nu am auzit deloc graiul mioritic. Ziceau vânzătorii cu care am mai intrat în contact că prea puţini români merg pe acolo, mai mult ruşi şi germani. Şi dată fiind coloristica turişilor, localnicii s-au pliat după ei. Vorbesc germană şi rusă, şi engleză foarte puţin. Am avut chiar situaţii la hotel când nu ne-am putut înţelege cu angajaţii. Şi te gândeşti la globalizare şi americanizare, şi că engleza e limbă universală. Ei, acolo nu prea e!

Erau interesante momentele puse în scenă, când semi-actorii îşi repetau replicile în patru limbi – turcă, rusă, germană şi o engleză greu inteligibilă. Şi lumea, care după cum înţelegea, reacţiona în valuri şi ecouri.

"I am Robin Hoot. I take from the rich and give to the poor! Are you rich?"
"Yes, I am!"
"I kill you now!"

Însă momentele noastre preferate ale scenetelor erau atunci semi-actorii nu se puteau stăpâni din râs şi ieşea o mică varză. Am citit review-uri negative despre echipele de animaţie ale diverselor hoteluri, însă nouă ne-au plăcut cei de la Elize.

Mâncarea. Un lucru foarte important – multă şi variată. Poţi alege de la preparate simple, gen cartofi prăjiţi şi paste, până la preparate tradiţionale turceşti. Au nişte plăcinţele ca şi pizza, foarte bune. Şi da, nu mănâncă şi nu servesc porc. Consumă, în schimb, carne de oaie, inclusiv în tocături, iar mâncarea e una grea.

Dulciurile lor sunt foarte apetisante, câteodată chiar mai apetisante decât gustoase. Ca şi dulce tradiţional, au prăjiturele fără cremă, doar din aluat prajit în baie de ulei.

Per total, mâncarea e ok, îşi serveşte scopul, însă nu te impresionează foarte tare. E totuşi o mică poartă înspre cultura turcă, cu care, de altfel, nu prea te întâlneşti în hotelurile comerciale adaptate clienţilor internaţionali.

Kemer e una dintre cele 5 staţiuni populare ale Antalyiei, iar hotelul la care am stat noi e unul din sutele de hoteluri ale Antalyiei. Regiunea merită clar văzută şi e ideală pentru un concediu liniştit. Poate chiar şi pentru un concediu de distracţii, dacă alegi un astfel de hotel. Însă e cu certitudine un loc potrivit pentru un concediu în familie. Există hoteluri specializate pe servicii pentru familii, cu parcuri de joacă, cu piscine pentru copii, cu programe speciale pentru copii şi cu baby sitting. Poate că în viitor, şi într-un alt format familial, le vom testa şi pe acelea.

Hai la Cluj Arena! Dacă acasă ţi-e prea cald

2011-10-10T18:43:00.006+03:00

Fu şi trecu. Concertul Scorpions, căci despre el vorbesc. Însă pân' să fie şi să treacă, au fost şi alţii. Pe stadion, da! Nealcoş stadion. Nu prea am urmărit evoluţia lui, însă de la cine a urmărit-o, afli că a fost una rapidă, şi nesperat de ieftină. De vreo 5 ori mai ieftină decât construcţia stadionului din Bucureşti. Sigur, care stadion are o capacitate mai mare, de vreo 55.000 de oameni, faţă de 30.000 cât are al nostru. Însă chiar şi aşa...

Deci, Hai la Cluj Arena, ca nicio altă manifestaţie la care am participat în ţărişoară, a început la 6 fix (ora iniţial comunicată). Au cântat cei anunţaţi de organizatori (Grigore Leşe, Sensor, Semnal M şi Voltaj), şi spre plăcută surpiză, trupa Pacifica, cu solistul Leo Iorga şi piesele Compact.

Arena a fost plină, mai puţin locurile din spatele scenei, unde nici nu s-au vândut bilete. Publicul a fost aşa şi aşa; mai puţin disciplinat decât la Iron Maiden. Am asistat la multe certuri pentru locuri. Biletele nu fuseseră vândute cu locurile nominalizate, iar cei care au ajuns mai devreme păstrau scaune şi pentru prietenii ce urmau să ajungă. Însă înaintea lor ajungeau alţii, căutători de locuri, şi uite cearta. "Ei na! Nu mă interesează că sunt ocupate, şi eu am plătit bilet!" Sau, "Ştii ceva?! Nici eu nu stau în frig de atâta vreme ca să vă păstrez vouă loc!" Şi frigul! O da, frigul!

Ştiam că vine, şi ne-am echipat. Dar nu ca pentrul gerul Bobotezei. Nu ştiu câte grade au măsurat meteorologii, dar pe stadion erau sigur mai puţine. Şi asta din cauza curentului ce bătea şi te făcea să funcţionezi în sistem aplauze-tremurici, aplauze-dârdâit.

Am avut totuşi noroc cu nişte prieteni care ajungeau mai târziu. I-am sunat când erau încă acasă şi i-am avertizat de situaţie. Au venit, dragii de ei, cu un ghiozdan plin cu haine. Să aibă noroc şi sănătate!

Şi după toate, au urcat pe scenă şi cei de la Scorpions. Cu ceva întârziere faţă de ora estimată. Nu prea înţelegeai ce cântă, din cauza sonorizării, şi părea că asculţi un zgomot continuu doar. Am aflat apoi că de pe gazon se auzea mai bine decât din tribune. Asta e, eram pe un stadion de fotbal, nu într-o sală de spectacole cu acustică ajustată.

Şi cu toate astea, şi văzuţi de tare departe, şi neînţeleşi, Scorpion făceau show. Din primele minute îţi dădeai seama că sunt nişte profesionişti. Că n-au ajuns degeaba unde sunt. Şi că n-ai răbdat frig chiar degeaba.

Să mai am şansa să merg pe Arena, în aceleaşi condiţii, nu cred ca aş merge. Însă pentru că am fost şi i-am văzut pe Scorpions înainte să se retragă, nu-mi pare rău.

Farewell!

Din cetate în castel

2011-08-22T16:47:00.015+03:00

Ajung în tot anul la Hunedoara de câteva ori, şi de fiecare dată mă bucur de aerul şi peisajul din Apuseni. Ca să nu vă mai pomenesc de desfrâul culinar cu care ne aşteaptă socrii. Dar de data asta, am înlocuit liniştea de acasă cu o pseudo-expediţie prin câteva dintre cele mai populare atracţii hunedorene: staţiunea balneo-climaterică Geoagiu Băi, Cetatea Devei, Castelul Corvinilor şi rezervaţia naturală de zimbri de la Haţeg. Vă povestesc mai jos câte ceva despre fiecare.

Geoagiu Băi

Ştrandul are patru bazine, unul de adâncime mică, unul de adâncime medie şi două de adâncimi mari, pentru înotători. Bazinele pentru înotători au adâncimi de 1,9, respectiv 3,3 metri. Bazinul pentru cei care nu înoată era cel mai aglomerat, însă în bazinele pentru înotători găseai loc suficient să dai de câteva ori din mâini şi din picioare.

Apa din bazine e termală şi recomandată în tratamentul reumatismului, bolilor hepatice, afecţiunilor dermatologice, metabilice şi al altor câteva afecţiuni. Ştiind de apă termală, ne aşteptam la o temperatură mai crescută, ceva similar cu Felix, unde temperatura e pe la 35, 37 sau chiar 39 de grade. La Geoagiu nu cred sa fi avut mai mult de 25-27 de grade (ca să vă faceţi o idee, apa din piscina olimpică are 24 de grade).

Din punct de vedere al alimentaţiei, există în incinta ştrandului un restaurant cu terasă unde se pot comanda preparate calde. În afară de asta însă, în ştrand e locul de întâlnire al tuturor mâncărurilor vinovat de nesănătoare, de la mici şi shaorma la gogoşici cu siropuri din tub.

Aspectul general al ştrandului din Geoagiu Băi e greu de descris. Auzisem că s-a mai renovat, însă pare ceva uşor amenajat, ce mai păstrează reminiscenţe comuniste. Se întinde însă pe o arie destul de largă şi ai şanse să îţi găseşti un loc pe plac. Dacă ajungi mai de dimineaţă, poţi să prinzi loc pe şezlong. Noi n-am mai prins, însă am stat undeva într-o margine, la umbra unui gard din stufăriş, pe iarbă, şi am avut loc suficient să jucam şi un badminton fără să deranjăm.

Intrarea costă 20 de ron de persoană, iar până la ora 20, când ştrandul se închide, atmosfera e întreţinută de un DJ, ale cărui atribuţii au cuprins inclusiv prezentarea unui concurs de bătaie în ciocolată între câteva fete şi al altuia de sărituri în piscină.
În schimbul unei ştampile aplicate pe braţ, se poate ieşi din ştrand şi reveni după bunul plac.

Cetatea Devei

http://florinoancea.ro/oancea/images/02.jpg

Cetatea medievală a fost construită în secolul XIII, undeva între 1250 şi 1260. A aparţinut diferitelor familii maghiare, fiind ulterior donată lui Iancu de Hunedoara (secolul XV, aproximativ 1444). Datorită amplasării pe deal, rolul cetăţii a devenit acela de gardian al oraşului şi păzitor al Transilvaniei la intrarea pe Mureş.

Din secolul al XVI-lea, cetatea a trecut iar prin posesia a numeroşi proprietari maghiari, până în 1896, când a fost achiziţionată de către Societatea de Istorie, Arheologie şi Ştiinţele Naturii din Comitatul Hunedoara.

Istoria cetaţii e amplă, incluzând momente ca şi răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, când nobilii s-au adăpostit în cetate; vânzarea pe bucaţi a tâmplăriei cetaţii când aceasta n-a mai fost considerată valoroasă din punct de vedere militar, explozia din sala de muniţie, ori succesivele restaurări.

Panorama oraşului de pe cetate

Azi, Cetatea Devei e o ruină, însă municipalitatea face eforturi pentru a nouă restaurare. Accesul la cetate se poate face fie cu telecabina, fie pe jos, prin pădure. La telecabină se plăteşte o taxă de 10 pentru adulţi/ 6 lei pentru copii, şi se ajunge la cetate în 2 minute şi jumătate. Accesul pe jos se face în aproximativ o jumătate de oră. Nu se percepe nicio taxă de vizitare sau fotografiere. Există şi un mic chioşc pentru suveniruri, însă nu vând băuturi. Aşa că, dacă o luaţi la picior, cumpăraţi apă din oraş (se poate achiziţiona din parcul de la poalele cetaţii).

Castelul Corvinilor

La 17 kilometri de Deva, Hunedoara găzuieşte unul dintre cele mai impresionante castele transilvănene. Ca şi cetatea, castelul a avut numeroşi proprietari şi a suferit diverse modificări. Azi, el rămâne o atracţie pentru turişti de pretutindeni, impresionând prin artitectura gotică.

Accesul în castel se face pe un pod de lemn; biletul de intrare pentru un adult costă 10 lei, iar taxa foto e de 5 lei.

Camerele sunt răcoroase şi întunecoase, cu vitralii pe alocuri. Unele încăperi adăpostesc obiecte din vremea Huniazilor, pe când altele vând suveniruri ori găzduiesc expoziţii, cu legături mai mult sau mai puţin strânse cu castelul şi ceea ce reprezintă el. Cel mai mult ne-ar fi placut să vedem camerele amenajate în stilul epocii trecute. Însă poate vom această şansă în viitor, când lucrările de reamenajare vor fi terminate.

Într-una din grădinile castelului, există o fântână adâncă de 30 de metri, pe care ar fi săpat-o trei turci, în speranţa că vor fi eliberaţi. Însă după 15 ani de săpat la fântână, cei trei sclavi ar fi fost ucişi. Conform unor legende, ei au fost aruncaţi în fântâna pe care o săpaseră.

În aceeaşi grădină, există şi un culoar, ca şi un şanţ mare şi amenajat, în care se spune că sălăşluiau animale, şi unde erau aruncaţi diferiţi oameni, fie prizonieri, fie trădători.

Oricum ar fi, e clar că oameni temuţi au locuit în castel.

Rezervaţia de zimbri

Ca ultimă parte a excursiei prin Hunedoara, am fost la rezervaţia naturală de zimbri din pădurea Slivuţ-Haţeg, care nu a prezentat nimic spectaculos, însă a meritat văzută pentru simplul motiv că în ţară există doar trei locuri cu zimbri: Slivuţ – Haţeg, Vânători – Neamţ şi Neagra – Bucşani (Dâmboviţa). Biletul de intrare costă 4 lei şi nu se percepe taxă foto.

Aspectul animalelor e interesant datorită disproporţionalităţii dintre cap şi crupă, mai evidentă la masculi decât la femele. În afară de asta însă, sunt bovine cu blană, paşnice şi obişnuite cu turiştii. Citisem pe undeva că toţi zimbri care mai trăiesc azi sunt ţinuţi în captivitate, unde trăiesc aproximativ 28 de ani. În sălbăticie ar trăi mai puţin. Zimbrii sunt cele mai masive manifere din Europa, greutatea masculilor variind între 440 si 920 de kilograme. Femelele mature cântăresc între 320 si 640 de kilograme, iar puii se nasc cu greutăţi între 16 şi 35 de kilograme.

În rezervaţia de la Haţeg există 6 zimbri, 3 femele, 1 mascul şi doi pui. Arată bine şi par hrăniţi şi întreţinuţi corespunzător. Au suficient loc să se plimbe, să se hrănească, să se odihnească şi să se ferească de soare.

Hunedoara e, din multe puncte de vedere, un judeţ tipic românesc, unde noul şi vechiul co-există în armonii mai mult sau mai puţin perfecte. Unde istoria şi tradiţia se îmbină cu modernul. Odată un judeţ puternic industrializat, Hunedoara se confruntă azi cu lipsa locurilor de muncă. Şi deşi câteva eforturi de reabilitare şi dezvoltare au fost întreprise, turismul e în continuare timid. Rămân încă multe de îmbunătăţit, dar şi de vizitat, în Hunedoara.

Ecouri din trecut

2011-08-22T15:38:00.004+03:00

Să nu judeci cartea după copertă. Ştiţi vorba, nu? Ei bine, mai des decât după copertă, mi se întâmplă să judec o carte după dimensiune. Mă atrag cărţile mari. Mă intrigă şi mă provoacă. În acest spirit, mi-am achizionat încă un roman de peste 1000 de pagini, Ecouri din trecut, de Diana Gabaldon.

Povestea are loc în două secole diferite, în două ţări diferite. Claire este o călătoare în timp din secolul XX, stabilită în America secolului XVIII, alături de Jamie. Fiica lor, Brianna, împreuna cu soţul ei şi cei doi copii, este stabilită în Scoţia secolului XX. Vieţile lui Claire şi Jamie sunt mai aventuroase decât cele ale altor personaje. Ei iau parte la războiul de independenţă al Americii, înfruntă pericole la fiecare pas, fug pe mare, se luptă cu piraţi, speră să schimbe istoria, trăiesc drame personale şi îşi întăresc constant devotamentul unuia pentru celălalt.

Bestsellerul New York Times Ecouri din trecut este al şaptelea volum din seria Outlander a scriitoarei americane, însă ea precizează că se poate citi şi separat. Într-adevăr, cartea de faţă include, pe alocuri, şi date despre trecutul personajelor, însă cititorul simte lipsuri, aşa încât aş recomanda lectura ei ca parte integrată din întreaga serie.

Acest al şaptelea volum se axează pe scrisorile prin care Claire şi Jamie comunică în timp cu Brianna şi Roger, în schimb ce alte volume descriu tumultoasa relaţie de dragoste dintre Claire şi Jamie, călătoria în timp a Briannei pentru a-şi vizita părinţii, intrigi şi uneltiri personale şi istorice.

Cartea are în total 1104 de pagini şi e uşor de citit, însă uneori este mai puţin dinamică decât şi-ar dori cititorul modern. Finalul acestui volum leagă doar anumite fire epice, urmând ca restul să fie probabil definitivate în volumele următoare ale seriei. Ecouri din trecut a fost cel mai bine vândut volum al seriei şi nu ştiu ca şi alte volume să fi apărut traduse în română, cel puţin nu le-am găsit.

Poate astăzi nu omor pe nimeni

2011-08-08T11:44:00.004+03:00

De fiecare dată când dau peste o carte despre femei din Orientul Mijlociu, mă aştept la ceva grav şi dramatic. Ca şi Mă numesc Salma. Însă Poate astăzi nu omor pe nimeni nu este o astfel de carte. Probabil şi pentru că nu are loc efectiv în Orientul Mijlociu, ci în Italia. Iar eroina nu trăieşte tragedii, ci ironizează şi amuză. Şi ţinta criticilor sale o reprezintă atât cei din jur, cât şi ea însăşi.

Jasmine trăieşte la Milano şi e studentă la drept. Are 23 de ani, şi, ca toate fetele de vârsta ei, e interesată de modă şi băieţi. Însă e musulmană. Şi are de înfruntat prejudecăţile celor din jur. Dar cel mai mare demon pe care îl înfruntă vine din interiorul ei, căci Jas nu se adaptează în Italia, însă nici nu poate renunţa la originile sale.

Poate astăzi nu omor pe nimeni e o carte cu un cant subţire, foarte uşor de citit, ideală pentru relaxarea dintr-o după-amiază. În ciuda seriozităţii subiectului abordat, ironia cu care cartea e scrisă te face să vezi lumea femeii musulmane dintr-un alt unghi. Şi ce mi s-a părul cel mai interesant – şi neaşteptat – a fost că, în calitate de locuitor al României, m-am identificat cu Jasmine:

“Gândeşte-te dacă ai trăi într-o ţară unde, în timpul alegerilor prezidenţiale sosesc autobuze de la ţară şi zeci de ţărani primesc o bancnotă murdară ca să intre în sediu şi să voteze numele care li se spune să fie votat.
Gândeşte-te dacă ai trăi într-o ţară unde nu există o clasă de mijloc, în aşa fel încât sau trăieşti cu 100 de mii de lire pe luna, sau cu 10 milioane.
Gândeşte-te dacă ai trăi într-o ţară unde cuvintele curg neascultate, protestele lâncezesc, inerţia e lubrifiantul perent al mecanismului care ordoneaza viaţa tuturor.
Gândeşte-te dacă ai trăi într-o ţară unde profesorii predau prost, în silă, pentru că nu sunt bine plătiţi, apoi aleargă acasă, înghesuie 20 de studenţi într-o camera şi dau meditaţii.”

“Urăsc chestiile astea. Să fiu nevoită să-i sun pe toţi prietenii mei ca să anulez. Să fiu nevoită să mă simt diferită. Să fiu nevoită să mă adaptez. Să fiu nevoită să convieţuiesc cu probleme pe care tinerii de vârsta mea, cei apropiaţi mie, nu le au.”

“De ce femeile musulmane se căsătoresc şi automat par să se închidă în lumea soţului, care devine garant, tutore, tată, frate şi orice altă figură autoritară posibilă?”

“Chestia asta cu mama care vrea să-mi găsească un prieten e îngrozitoare. După concepţia arabă, arabică, arabiantă, o fată care a terminat facultatea şi nu e încă logodită e un fenomen anormal. De corectat şi schimbat.”

“Aici nimeni nu te va percepe vreodată ca fiind italiancă. Şi dacă vei continua să faci pe snoaba şi să critici tradiţiile şi forma mentis a arabilor şi a musulmanilor, în general, şi ei vor începe să te perceapă ca fiind diferită. Şi aşa vei fi diferită de toţi.”

“Plângeam din cauza furiei şi a orgoliului. Furia de a vedea că toate eforturile musulmanilor normali şi moderaţi erau zădărnicite, atât de grosolan şi de neaşteptat, de o ziaristă [...] care scria tot felul de tâmpenii (să ajungi să vorbeşti de pedeapsă cu moartea pentru cine bea băuturi alcoolice ca şi cum ar fi o normă din Coran era de-a dreptul ştiinţifico-fantastic).”

“Să-l contrazic pe soţul meu sau să-i răspund obraznic în faţa celorlaţi ar fi nedrept. Pentru că nu vrea să fie perceput de ceilalţi ca un bărbat subjugate de soţie, sau oricum, incapabil să se facă respectat şi să-şi apropipe soţia cu afecţiune şi sensibilitate. Dar apoi, ceea ce se întâmplă într-adevăr după ce uşa casei noastre se închide e cu totul altceva.”

Salată de spanac

2011-05-16T20:12:00.005+03:00

E o modalitate mai puţin comună de a utiliza spanacul, însă, drept să vă spun, mie îmi place mai mult aşa crud decât gătit. E mai fresh :) Şi, să nu vă mai zic, e şi mai sănătos.

Am facut salata cu următoarele:
Frunze de spanac
Roşii
Castravete
Ridichi
Caşcaval

Am spălat bine frunzele de spanac să nu fie nisip printre ele. Le-am tăiat fâşii şi am adăugat caşcavalul şi celelalte legume tăiate. Am dres cu sare, ulei şi oţet.

Şi dacă vreţi o salată mai consistentă sau mai variată, folosiţi crutoane, ouă fierte tari, telemea, piept de pui sau ce mai doriţi.

Să aveţi poftă!

Why women work

2011-05-10T13:45:00.004+03:00

Dacă tot ştim Why women have sex de ce să nu vedem şi Why women work? Un articol din 1893 publicat în The New York Times (aici) spunea că sunt 6 motive principale pentru care femeile muncesc.

1. Au o capacitate intelectuală crescută, iar acest capital intelectual nu le permite să vegeteze prin casă. Aceste femei se îndreptă către medicină, ştiinţe, istorie ori un alt domeniu ce stimulează creierul. Orice e mai bine decât să stea în casă.
2. Au o nevoie imperativă de bani. Aceste femei merg la serviciu pentru că trebuie; sunt angajate nemulţumite şi percep slujba ca fiind un impediment în viaţa pe care le-ar plăcea cu adevărat să o aibă.
3. Îşi doresc să obţină câţiva bani în plus pentru cheltuieli personale, haine sau shopping.
4. Sunt motivate la nivel personal de o cauză în care cred şi pentru care militează (caritate, voluntariat, muncă în instituţii non-profit etc.)
5. Sunt femei emancipate care, mai mult decât orice, îşi doresc să demonstreze că sunt egale cu bărbaţii. Sau,
6. Se simt singure şi plictisite în viaţa de acasă şi percep sluja ca pe o evadare din rutină.

S-or fi schimbat mult până azi?

Rio (2011)

2011-04-15T08:56:00.011+03:00

Imdb.com

Blu e ultimul macaw albastru şi întâlnirea lui cu Jewel - ultima femelă macaw albastră - e singura şansă pentru salvarea speciei. Doar că el bea ciocolată caldă în înfrigurata Minnesota iar ea visează să zboare liberă în junglă. Contrastul dintre domestic şi sălbatic şi întâlnirile cu diverşi membri ai regnului animal condimentează încercările pe care cele două păsări trebuie să le depăşească. Foarte amuzante mi s-au părut maimuţele, care parcă se comportă atât de nebuneşte precum le-a descris Kipling în Cartea Junglei. Baloo:

"- Ascultă, piciule. [...] Neamul ăsta e în afară de lege. ... Nu au căpetenii şi nu au nici minte. Se laudă, trăncănesc şi pretind că sunt un mare popor, gata să facă fapte măreţe, dar e de ajuns să cadă o nucă din copac, ca să uite tot ce au vorbit înainte şi să înceapă să râdă şi să se gândească la altceva. ... Sunt foarte multe la număr, rele, murdare, fără ruşine."

Rio e lansat oficial azi, însă am văzut aseară avanpremiera şi vi-l recomand cu încredere. Animaţia 3D combină peisaje exotice, momente comice, fastuozitatea carnavalului şi samba pentru bună dispoziţie.

"I'm chained to the only bird in the world who can't fly!"

"In your little monkey dreams!"

"- Tell her: you have beautiful eyes
- I have beautiful eyes!"

"- I hate samba!
- Aaawww!!!
- It all sounds the same!
- You went too far!"

Vizionare plăcută! :)

La un mal de Someş Mic

2011-04-13T18:12:00.008+03:00

Cum e să fii pieton în Floreşti?

2011-04-04T10:07:00.002+03:00

Hmm. E... interesant.
De obicei, prima fază cere să străbaţi un drum neasfaltat. Dacă ai noroc de vreme bună, atunci ai doar de inhalat praful cel gros şi de a te păzi de maşini. Dacă ai ghinionul să trebuiască să ieşi din casă într-o zi ploioasă, poi, cum ar zice unii, ai cam pus-o. Mari şanse să ajungi să arăţi precum un purcel din cocină.
Hint: cizmele de cauciuc şi pelerina nu sunt un moft în Floreşti :)

Drumul e vălurito-găurit şi rareori încap două maşini una lângă alta. Acostamenul – ca să nu mă reped la cuvinte mari, gen trotuar – e mai mult inexistent. Aşa că înaintezi greu, mai făcând loc maşinilor, mai lăsându-te ele pe tine (câteodată), şi ajungi în final la drumul asfaltat. Unde, dacă e cazul – şi de cele mai multe ori e –, te opreşti, scoţi o sticluţă de apă din geantă, pachetul cu serveţele, şi începi să-şi cureţi papucii, poate şi pantalonii. Şi faci asta sub privirile intrigate ale celor din maşini, ale naivilor care abia s-au mutat şi nu ştiu ce-i aşteaptă şi ale celor mai norocoşi care au ieşire directă în drumul asfaltat.

Ok, deci ai ajuns cu bine la liman. Dar aventura nu e gata. Ai ajuns între mai mulţi oameni, dintre care unii încearcă să-ţi ia banii. O dată m-a abordat un “domn” impresionant de sincer. Mi-a cerut bani ca să bea o cafea la barul de peste drum. Am apreciat că m-a scutit de discursul “pâine la copii”, dar zău, chiar aşa? Nu mă gândisem până atunci că aş putea da o nouă utilizare salariului meu – să fac cinste cu cafele bărbaţilor necunoscuţi prin bodegele din Floreşti.

Şi te duci mai departe, pe drumul asfaltat. Unde, îndrăznesc s-o spun, ai şanse mari să poţi merge pe un trotuar. Şi mergând aşa încet şi adâncit în gândurile tale, auzi direct în spatele tău, fără niciun fel de preaviz: TTTIIIIIIIIITTTTTTT!!!!! TTTIIIIIIIIIIITTTTT!!!!!. Inima stă să-ţi sară din piept şi te străduieşti din răsputeri să te aduni după ditai spaima. Şi te gândeşti: Doamne Dumnezenule! Ce-i asta? (E un clacson, desigur, dar ce s-o fi întâmplat?) Vreun accident? Nu, nu s-a auzit niciun alt zgomot. O fi evitat un accident? Nu, n-ai auzit zgomot de frână bruscă. Atunci ce anume l-o fi determinat pe omul ăsta să te sperie în halul ăsta?

Ei bine, a fost dorinţa lui de a-ţi lua banii. De fapt nu, ne scuzaţi, dorinţa lui de a te ajuta şi a-ţi oferi servicii de transport. La acelaşi preţ ca şi biletul de autobus, doar cu satisfacţia de a nu mai plăti şi statului o parte. Şi ce mare beneficiu, că statul şi aşa ne enervează mai nou!

Domnul nu prea opreşte maşina, doar încetineşte în dreptul tău, te clacsonează, şi când tu, speriat de mama focului, te întorci să vezi ce s-a întâmplat, îţi face un semn foarte natural că merge la Cluj. Şi tu îi răspunzi după caz, dacă vrei sau nu să te ia cu dânsul. Probabil că ai să-l refuzi şi te îndrepţi către destinaţia iniţială – staţia de autobus. Mai faci doi, trei paşi, un nou clacson. Şi apoi un altul şi un altul. Şi treci prin diferite stări, poate cea mai comună fiind un sentiment de jignire legat de clacsoanele repetate. Doar nu eşti pe centură, ce naiba!
Ok, ajungi şi în staţie, şi te aşezi în linie cu ceilalţi pietoni ce aşteaptă autobusul. Spun linie pentru că staţia nu e un loc special amenajat, ci e un spaţiu ce fură din trotuar, aşa că stai în aşa fel încât să nu încurci pietonii în trecere pe acolo. Bun, şi aştepţi cuminte. Dar ce ţi-e dat să vezi? O maşina care se opreşte fix în staţie, în locul în care evident staţionarea autovehiculelor este interzisă. Şi ce vrea masina? Da, să te ducă la Cluj. Şi dacă la început, rechinii aveau oferta de traseu până la Billa, acum şi-au lărgit aria. Te duc până în centru. Sau până chiar în Mărăşti.

Dar oamenii din staţie nu reacţionează favorabil, aşa că şoferul nostru pleacă dezamăgit şi nedumerit.
- De ce n-o fi vrând lumea să meargă cu mine?... De ce n-o fi vrând lumea să vină cu rechinii?
- (Lumea, prin tastatura mea): Mmm... poate pentru că nu avem încredere în voi? Poate pentru că ştim mai mult decât să ne urcăm în maşini cu necunoscuţi? Poate pentru că desfăşuraţi o activitate ilicită? Poate pentru că poluaţi un oraş şi aşa sufocat? Nu ştiu... Voi de ce credeţi că nu sunteţi populari?

Următorul ofertant nu se lasă aşteptat, însă se confruntă şi el cu aceeaşi reacţie din partea „publicului”. Aşa că îşi imaginează că lumea nu i-a înţeles oferta. Coboară din maşină şi vine pe rând la fiecare om din staţie. „La Cluj, doamnă, la Cluj!”, „În centru, şefule!”. Drept răspuns, câţiva de „Nu, multumesc” şi un dezinteres generalizat. Ne ia pe toţi la rând şi ne îndeamnă să mergem la Cluj cu el. Desigur, un şir de oameni cuminţi, şi un altul care trece pe la fiecare şi încearcă să le vândă „gogoşi” ar putea părea amuzant, dacă n-ar fi de-a dreptul tragic de ridicol.

Mult aşteptatul autobus salvează situaţia. Omul nostru fuge să-şi mute maşina ilegal lăsată în staţie şi noi urcăm în autobus în şir indian. Plătim cuminţi proaspăt-scumpitul bilet, şi ne aşezăm – dacă avem unde. Şi revenim la gândurile noastre cotidiene. Mâine o s-o luăm de la capăt.

Legendele clanului Otori

2011-03-01T19:36:00.008+02:00

“Moartea vine pe neaşteptate, iar viaţa e scurtă şi plăpândă. […] Copiii plâng, dar bărbaţii şi femeile nu. Ei trebuie să îndure.”

Lian Hearn
Cartea 1: Să nu trezeşti podeaua-privighetoare
Cartea 2: Sub cerul liber, având drept pernă iarba
Cartea 3: Strălucirea lunii, adierea vântului

Legendele… încep într-un sat izolat de munte, într-o ţară fictivă, dar în care viaţa se desfăşoară conform cutumelor nipone. Femeile sunt impecabil de frumoase, fragile şi supuse, şi clasele sociale sunt clar delimitate – nobilii au puterea absolută, războnicii sunt cei mai valoroşi cetăţeni, fermierii şi proscrişii sunt categoriile de cea mai joasă speţă.

Sătenii din Mino însă sfidează legile şi aderă la o noua credinţă, conform căreia toţi oamenii sunt egali şi toţi vor fi judecaţi după moarte pentru faptele lor. Credinţa Hiddenilor pune în pericol structura japoneză în care războnicii erau incontestabil superiori şi acţiunile lor – chiar şi omorurile – erau acte de onoare.

În afară de diferenţele religioase, Legendele… se axează pe lupte între clanurile însetate de putere, pe intrigi şi trădări, pe onoare şi răzbunare şi pe puterile supranaturale ale misteriosului Trib, ai cărui membri pot să devină invizibili, să îşi divizeze imaginea ori să perceapă sunetele cele mai fine.

În acest amalgam, un băiat îşi începe drumul spre maturitate. Tomasu, devenit Takeo, e Hiddean, e Otori şi e Kikuta (membru al Tribului). Tripla identitate face ca viaţa lui să nu-i mai aparţină, ci să fie împărţită între responsabilităţi, de cele mai multe ori, conflictuale.

Şi printe toate, omniprezenta iubire îşi derulează povestea ei.

Acţiunea e dinamică şi cartea e foarte uşor de citit. Un amendament pe care l-aş fi propus totuşi: descrieri mai bogate. Da, eu am mai zis, scriitorul şi cititorul contemporan nu au predispozitii către pagini şi pagini de descrieri. Dar cred că în contextul bogatei culturi nipone, un plus de detalii era pe placul cititorului.

Poate că tind să compar Legendele… cu Shogun (James Clavell), în care, mai mult decât acţiunea, m-a captivat cultura, cu toate detaliile ei. Cei de la New York Times descriu trilogia ca “o veritabilă epopee […], plină de elemente mitice care amintesc atât de Shogun, cât şi de Războiul Stelelor.” Adică valori nipone, însă pe care nu se insistă, căci acţiunea se petrece cu o rapiditate stelara :). Oricum, recomandarea mea ar fi aceea de familirizare cu cultura niponă, şi abia apoi lectura trilogiei lui Hearn.

Legendele clanului Otori au fost scrise din 2002 până în 2004 şi urmate de încă 2 cărti: The harsh cry of the Heron din 2006, a cărei acţiune se petrece după acţiunea din trilogie, şi Heaven’s net is wide, din 2007, a cărei acţiune are loc înainte de cea din trilogie. Nu stiu ca aceste două cărţi să fi apărut traduse în română.

Câteva citate:
“Bărbaţii ar crede că lumea s-a întors cu susul în jos dacă femeile ar începe să pună mâna pe arme şi să caute răzbunare.”

“Ei bine, va învăţa, cum a trebuit şi eu să învăţ. Va învăţa să nu-şi arate sentimentele, să accepte că viaţa e făcută din pierdere şi suferinţă, să plângă pe ascuns, dacă totuşi plânge.”

“Seniorii războiului urcau şi cădeau, clanurile înfloreau şi dispăreau, dar afacerea Tribului cu toate lucrurile de primă necesitate continua la nesfârşit. Doar că acum Arai dorea să producă o schimbare. Toţi ceilalţi comandanţi puternici lucrau cu Tribul. Numai Arai voia să-l distrugă.”

“– Poate Arai să împiedice venirea primăverii? spuse Kaede. Poate să-i poruncească zăpezii să nu se topească?
– Tuturor bărbaţilor le place să creadă că pot. Femeile obţin ce vor încurajând această credinţă, cu împotrivindu-se ei.”

“Nu citisem niciodată despre bătălii în care luptaseră fermierii. De obicei, ei stăteau la distanţă de luptă, urând ambele părţi în mod egal şi după aceea despuind cu imparţialitate morţii.”

“Am văzut adevărul care se află în spatele învăţăturii şi credinţelor, am văzut că strădaniile omului mânjesc limpezimea vieţii, am văzut cu milă că toţi suntem supuşi dorinţei şi morţii, atât războinicul cât şi proscrisul, fermierul, chiar şi împăratul însuşi.”

“Ne-ar plăcea să dormim adânc noaptea, nu să pândim orice zgomot neobişnuit, temându-ne de cuţitul înfipt prin podea, de otrava din mâncare, de arcaşul nevăzut din pădure.”

“Trebuie să par o femeie lipsită de apărare, altfel aceşti războinici mă vor zdrobi.”

“Nu mai era stăpâna unui domeniu, aliata şi egala soţului ei, ci a doua soţie a unui nobil, fără altă viaţă decât aceea pe care el socotea cu cale să i-o îngăduie.”

“– Hiddenii mi s-au părut întotdeauna inofensivi.
– Inovensivi?! exlopdă Arai, înfuriinde-se iar. Credinţa lor e cea mai vătămatoare şi primejdioasă dintre credinţe; ea ameninţă structura societăţii noastre. Ea susţine că cei mai decăzuţi dintre decăzuţi – ţăranii, proscrişii – sunt egali cu nobilii şi războinicii. Are îndrăzneala să spună că marii seniori vor fi pedepsiţi după moarte la fel ca oamenii de rând.”

“Am luptat şi am ucis alături de tine, şi aş face-o bucuros din nou. Doar că, până la urmă, asta nu rezolvă nimic. La fel ca dansul nevăstuicii, ciclul violenţei continuă la nesfârşit.”

Ben Hur

2011-02-21T21:27:00.009+02:00

„Dumnezeul lui Israel mai trăieşte încă, a lui este răzbunarea.”

Stiţi reclama de la Cosmote cu Ionel Crăciunel? Cel care adoră renii, globurile şi beteala? A cărui brad e prea mare pentru a încăpea într-o cameră normală şi a cărui casă e mai împodobită decât atelierul lui Moş Crăciun de la Polul Nord? “Toţi avem un prieten aşa!” zice reclama.
Da, avem. Soţul meu trăieşte în casă prietenul ăsta. :)

Aşa că anul trecut m-am străduit să trec peste aspectul comercial al Crăciunului şi să redescopăr orginile sărbătorii. Cu Ben Hur, o poveste despre Hristos a lui Lew Wallace. Am mizat pe puterea cărţii motivată fiind de începutul ei, cu recensământul din Iudeea, cu poveştile celor trei magi în drumul lor către Pruncul Sfânt, cu lipsa unui adăpost în Betleem, cu răzbunarea lui Irod.

Povestea Mântuitorului se desfăşoară de fapt în plan secundar, iar eroul principal este prinţul evreu Ben Hur. Lipsit de griji ca şi copil, adolescentul Ben Hur este trădat de Messala – prietenul său roman – şi trimis în sclavie. Alături de drumul parcurs de Ben Hur pentru a-şi reuni familia şi a-şi redobândi averea şi statul, diferenţele dintre evrei şi romani reprezintă o temă importantă din carte. Evreul trebuie să ierte şi să se supună, romanul să se răzbune.

În demersul său, prinţul alungat îşi pune nădejdea în Mesia, cel ce s-a născut rege al iudeilor. Cel ce se va ridica împotriva stăpânirii romane şi va restabili echilibrul în lume. Cel ce va face dreptate iudeilor şi îi va pedepsi şi alunga pe romani.

Mai mult decât acţiunea în sine, m-a capitvat percepţia lui Hur asupra lui Iisus. Prinţul, ca şi alţii din jurul său, aştepta un Mesia războinic, să-i mântuiască prin sabie. Pentru acest Mesia răzbunător, Hur adună o armată şi o pregăteşte pentru atac. Însă...

Câteva citate:

„Toate se schimbă, chiar şi cerul şi pământul, dar evreul niciodată. Pentru el nu există înapoi şi înainte; el e ce a fost strămoşul lui la începuturi.”

„– Mai bine ne-am despărţi. Îmi doresc să nu fi venit. Căutam un prieten şi am găsit un...
– Roman”

„Te înţeleg, pentru că eşti roman. Tu nu poţi să mă înţelegi pe mine – eu sunt israelit.”

„Roman […] Pentru toată lumea înseamnă stăpân.”

„Iar acum, draga mea mamă, aş vrea să ştiu cu certitudine dacă dispreţul romanului este îndreptăţit. Cu ce sunt eu mai prejos decât el? Suntem un popor inferior? De ce ar trebui, chiar şi în prezenţa cezarului, să simt umilinţa unui sclav?”

„Iar când, în cele din urmă, Ben Hur îl văzu pe tribun urcând pe platformă îmbrăcat în armură şi luându-şi coiful şi scutul, nu mai avu nicio îndoială cu privire la rostul pregătirilor, şi începu să se pregătească pentru ultima umilinţă a condiţiei lui.”

„Trebuie amintit că din leagăn auzise de Mesia; în şcoli ajunsese să cunoască mai bine tot ce se ştia despre acea Fiinţă de care se legau speranţa, teama şi deosebita glorie a poporului ales. Profeţii, de la cel dintâi până la cel din urmă, Îl prevestiseră; iar venirea lui fusese, şi încă era, subiect de discuţii nesfârşite cu rabinii. În sinagogi, în şcoli, în Templu, în zilele de post şi de sărbătoare, învăţătorii naţiei vorbeau despre venirea lui Mesia, astfel încât toţi copiii lui Abraham, pe unde îi aruncase soarta, îl aşteptau pe Mesia cu o credinţă de fier care le guverna şi le modela viaţa.”

„– Iuda, zise Nazariteanul cu blândeţe, cu sărutarea vinzi pe Fiul Omului?”

„Când avea să vină, avea să fie REGELE EVREILOR – regele lor politic, cezarul lor. Cu arma în mână şi cu ajutorul lor, avea să cucerească pământul pentru ca apoi, pentru profitul lor şi în numele lui Dumnezeu, să-l stăpânească pe vecie.”

„Căci atunci vei fi găsit că nevoia unui Mântuitor e mult mai mare decât nevoia unui rege şi Cel pe care mergem să-L întâlnim nu va mai fi în speranţele tale un războinic cu sabie sau un monarh cu coroană. Însă cum o să-l recunoaştem? Dacă tu rămâi la credinţa ta că El trebuie să fie un rege cum a fost Irod, fireşte că vei căuta până vei găsi un om îmbrăcat în purpură şi un un sceptru în mână. Cel pe care îl caut eu va fi sărac, umil, obişnuit – un om ca toţi oamenii, la înfăţişare; şi semnul după care voi şti că e El nu va fi atât de simplu. El se va oferi să ne arate mie şi întregii omeniri calea spre viaţa veşnică; frumoasa, pura Viaţă a Sufletului.”

L-au scos iar pe Jay Russell de la naftalină

2011-02-02T15:41:00.011+02:00

Screenshot la yahoo.com

Am primit azi pe chat următorul mesaj:

“Yahoo se închide pe 4 februarie. Ei doresc să se descotorosească de messenger-ul gratuit. O groază de oameni au fost deja şterşi. Click dreapta pe grupul tău de prieteni din lista de mess şi clik pe send instant messege to all group şi trimite acest mesaj tuturor. Fiecare persoană care va primi mesajul, va avea o semnătură şi nu va fi ştearsă. Acest mesaj este trimis de preşedintele Yahoo Jay Rusell: Îmi pare rău să vă anunţ dar Yahoo a ajuns la maximum de numere de persoane. Dacă vrei să păstrezi contul tău gratuit trimite mesajul acesta tuturor din lista ta. În acest mod vom şti care sunt folosite şi care nu, le vom şterge.”

Mi-a ajuns prima dată în inbox acum vreo 7 ani şi de atunci se întoarce în mod recurent, cel puţin o dată pe an. Am impresia că mă bănuieşte de scepticism şi mă acuză că nu l-am dat mai departe, şi cumva îşi găseşte mereu drumul înapoi spre mine.

Şi mai tare decât mesajul în sine, mă intrigă cei care-i indică drumul în direcţia mea. Aş fi avut impresia că s-a terminat sacul cu naivi care cred că Yahoo se închide. Că cel puţin mesajul ăsta s-o fi răsuflat, dacă nu de acum 7 ani, măcar în ultimii 3, 4 ani. O fi devenit un clasic între timp. Mai ştii? Poate de aia îl şi primesc, pentru amuzament, şi nu mă prind eu.

Oricum, ce mi se pare fain e că Jay Russell, “preşedintele Yahoo” care ne transmite sumbrul mesaj, pare să existe doar atunci când se închide Yahoo. În perioade mai fericite, rolul de preşedinte e împărţit între numeroşi vice preşedinţi, precum Michael Callahan, Dadiv Dibble, Blake Irving, şi încă vreo alţi 7. Ei conduc compania liniştiţi, şi când vor s-o închidă, îl cheamă pe Jay Russell.

Atunci când nu previne populaţia despre iminenta şi recidivanta închidere a Yahoo, Jay Russell e fie regizor, fie, atunci când îl cheamă şi Steven, e con artist*. O fi vreo legătură?

* Artist de înşelăciuni… sau cum i-o fi zicând la con artist în română; am impresia că este şi un cuvânt, dar îmi scapă acum.

Gerar de 2011

2011-01-31T16:09:00.005+02:00

Străini în Noapte

2011-01-28T11:16:00.007+02:00

florinpiersic.com

Parafrazându-l, ieri s-au împlinit 35 de ani de când Florin Piersic a împlinit 40 de ani :). Şi-a petrecut seara la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj, jucând piesa Străini în Noapte, scrisă de dramaturgul francez Eric Assous şi pusă în scenă de regizorul Radu Beligan.

Înainte să înceapă spectacolul, publicul a fost rugat să închidă telefoanele mobile, şi, pentru a ne convinge că asta e şi spre binele nostru, ne-a povestit o întâmplare petrecută la Constanţa, oraşul de unde vine preşedintele :).

Teatru, spectacol în plină desfăşurare, sună un mobil în primul rând. Partenera lui Piersic, prinsă în replici intense, înmărmureşte. Piersic îi spune să se oprească şi să aştepte.
Tipul din primul rând răspunde la mobil. Piersic se apropie de el:
- Dă, băi, telefonu’ încoace!
Tipul îi dă telefonu şi Piersic aude o voce “blondă”. Ea:
- Cine-i la telefon?
- Dacă vă spun n-o să credeţi. Florin Piersic.
- Chiar?! Domnu’ Florin Piersic, da’ ce faceţi acolo?
- ^%$%^&
- Da…Eu vroiam doar să vorbesc cu soţul meu.
- Soţul dumneavoastră este la teatru. Şi vă dau şi o veste bună, nu e singur, este cu o doamnă!
Dialogul e mai mult sau mai puţin exact, dar idee de bază e clară.

Străini în Noapte e situată la Paris, în locuinţa lui Pierre, director adjunct de vânzări, care încearcă s-o seducă pe tânăra Juliette. Piesa e o secvenţă de viaţă, plină de cugetări filozofico-amuzante, succesiuni de momente comice şi răsturnări de situaţie.
Medeea Marinescu a jucat rolul lui Juliette, înlocuind-o pe Emilia Popescu. Mi-ar fi plăcut să văd spectacolul şi în distribuţia originală, dar cred că Medeea s-a ridicat la nivelul aşteptărilor cu o interpretare pasionantă şi convingătoare.

Pentru actori, finalul piesei a fost încununat de minute în şir de aplauze, cât şi de flori primite de la prieteni, oameni simpli sau organizaţii. Cel mai veritabil moment a fost însă când doi bătrânei din Maramureş, îmbrăcaţi în port popular, au urcat pe scenă. Erau în Cluj de ceva vreme şi porniseră spre casă, dar s-au întors din drum doar ca să-l vadă pe Piersic. Cadou de ziua lui i-au adus o “traistă împletită şi o oiagă de horincă”.

Ne-a trimis acasă până la urmă, pentru că el abia se încălzise şi dacă se apuca de poveşti, nu le termina în grabă. Aşa că, înainte de plecare, i-am cântat un “La mulţi ani”, cam anemic.
- Dacă tot vroiaţi să-mi cântaţi, trebuia să fi repetat! ne-a spus, mai în glumă, mai în serios.
Poate că la anul va fi mai bine. Până atunci însă, Străini în Noapte revine la Cluj, în martie parcă, şi vă îndemn s-o vedeţi.

Salată de dovlecei

2011-01-12T16:11:00.008+02:00

1 dovlecel
smântână sau iaurt
mărar
2 căţei de usturoi
sare şi piper

Dovlecelul îl tăiem rondele şi îl coacem pe grill, cu sare.

Separat facem un sos din smântână sau iaurt, cu mărar, usturoiul pisat, sare şi piper.
Când dovlecelul e copt, îl amestecăm în sos.

Şi poftă bună!

Pactul leilor, Ken Follett

2011-01-10T16:49:00.005+02:00

“de teamă să nu o piardă, continuă să o înşele, asemeni unui om în vârful unei prăpăstii, paralizat de frică”

My Facebook fortune de azi era “simplicity of character is the natural result of profound thought”, sau, în traducere foarte liberă, dacă gândeşti profund, o să poţi să te comporţi simplu.

În Pactul leilor m-a impresionat simplitatea exprimării. Nonşalanţa cu care Follett descrie anxietatea anticipării, neliniştea aşteptării, starea de vis cuplată cu incapacitatea de a ne trezi, sau imposibilitatea de a avertiza asupra unui risc, când totul în jur se mişcă încet, iar noi ne mişcăm şi mai încet şi amuţim inexplicabil şi iremediabil.

La primele pagini, “Pactul leilor” mi s-a părut o carte cu un subtrat subţirel. O comparam cu alte cărţi, mai complexe, ale lui Follett. Pe parcursul celor 485 de pagini însă, acţiunea creşte în intensitate şi devine mai dinamică. E un roman uşor de citit ce prezintă eternul cliseu al triunghiului amoros, însă într-o altă poveste şi într-un alt context – Afganistan, cu ale sale greutăţi caracteristice vieţii în deşert, cu inferioritatea socială a femeii, cu răscoale civile, lupte cu ruşii, interese ale Statelor Unite şi Războiul Rece.

Părţile triunghiului sunt Jane, Ellis şi Jean Pierre. Ellis e poet american şi Jean Pierre e medic francez. În realitate însă, ambii sunt mai mult decât par şi decizia lui Jane e îngreunată şi de relativitatea adevărului, a binelui şi a răului.

Câteva citate:

“Studenţii erau romantici, asemeni tuturor teroriştilor, şi nu vroiau să omoare o femeie frumoasă a cărei singură crimă era aceea de a iubi un bărbat care nu o merita.”

“Era camera unui om retras, a unui om secretos, a unui om care nu şi-ar fi împărtăşit niciodată gândurile ascunse cu nimeni. Treptat şi cu o tristeţe profundă, Jane îşi dădu seama că Ellis era, ca şi camera lui, rece şi plin de secrete.”

“Păru socat. Nu se mai pomenise ca un bărbat să servească o femeie, nici măcar cu un simplu pahar de apă.”

“Aceasta era partea cea mai urâtă a ceea ce făcea el: combinaţia de teamă şi plictiseală ce-l năpădea în timpul acestor aşteptări lungi.”

“Există ceva ce mă atrage la un bărbat plin de secrete? Este provocarea de a-i distruge defensivă? Sunt chiar atât de nebună?”

“Ca o feministă ce sunt, nu ar fi trebuit să-i exploateaz ideile preconcepute – femeia sufletistă, femeia supusă, femeia cuceritoare – pentru a-l manipula. Dar a funcţionat.”

“Îi tremura stomacul: emoţii. Aşa s-au simţit şi ei, gândi Ellis, în jungla deasă, când au auzit mitraliera elicopterului meu apropiindu-se de ei prin norii de ploaie. Ce semeni aia culegi, băiete.”

“Nu merită să omori oameni pentru a schimba un dictator local cu unul străin.”

“Îi cer cuiva să le fie ghid. El refuză. Ei îl împuşcă. I-o cer altcuiva. Nu le ia prea mult să găsească un voluntar.”

“Nu are rost să-i pui unui om o întrebare până nu ai găsit că ar avea vreun motiv să te mintă.”

“Jean Pierre se simţea ca şi unul care fusese torturat şi acum avea putere totală asupra călăului.”

Sfârşit de octombrie

2010-11-15T19:23:00.007+02:00

Zbor deasupra Atlanticului

2010-11-14T17:59:00.016+02:00

Lordul Oxenford e un fascist înrăit. Speră ca Anglia să adopte fascismul şi să-l aleagă pe el prim-ministru. Năzuinţele lui politice sunt însă risipite în 1939, când ţara sa declară război Germaniei lui Hitler, percepută până atunci de către Oxenford drept aliatul de nestrămutat al Marii Britanii.
Pentru a se adăposti de viitorul regim ce va pedepsi fasciştii, lordul plănuieşte să evadeze în America, împreună cu supusa lui soţie, fiicele lor - una fascistă, una feministo-socialistă - şi mezinul pus pe şotii. Familia Oxenford e una patriarhală, în care mama nu are păreri diferite de ale tatălui şi copiii luptă pentru a scăpa de sub tirania părintelui.
Pe măsură ce zvonurile despre începerea războiului se înteţesc, vapoarele către Statele Unite devin neîncăpătoare. Singura modalitate de evadare pentru familia Oxenford o constituie cliperul de la Pan American. Cliperul era ultima inovaţie în materie de transport şi uluia prin abilitatea de a traversa Oceanul Atlantic în 24 de ore - o performanţă nemaiîntâlnită până atunci.
Cliperul era ca o balenă cu aripi, ca un hotel zburător. Funcţiona cu 4 motoare şi ateriza pe apă. Luxul şi rapiditatea se plăteau însă scump şi doar puţini îşi permiteau să-şi achiziţioneze un bilet. Familia Oxenford îşi permitea. Şi-au mai permis, printre alţii, şi o prinţesă rusoaică, o actriţă americană, o soţie adulteră şi amantul ei, o soră înşelată, un poliţist de la Scotland Yard şi un fizician evreu. Pe parcursul celor 600 de pagini, Zbor deasupra Atlanticului prezintă intrigile din vieţile acestor personaje.

Câteva citate:
"Lui Margaret îi era teamă de război. Un băiat pe care-l iubise murise în războilul civil spaniol. Trecuse mai bine de un an de atunci, dar încă mai plângea uneori noaptea. Pentru ea, războiul însemna că mii de alte fete vor cunoaşte durerea pe care o trăise ea."
"După părerea lui, nu era nimic imoral în ceea ce făcea. Oamenii de la care fura nu îşi meritau bogăţia. Majoritatea dintre ei nu munciseră nici măcar o zi în toată viaţa. [...] Să furi de la ei era asemănător cu a-i ucide pe nazişti: era un serviciu public, nu o crimă."
"Dar acum că izbucnise războiul, se gândea numai la băieţii care vor trăi, cum trăise el, cu o gaură în viaţă, acolo unde ar fi trebuit să stea tata."
"Era frumoasă, îşi interpreta corespunzător rolul social, îi aşeza mâncare pe masă, iar în pat era totdeauna dispusă: ce altceva ar putea fi o soţie?"
"Acest război punea capăt speranţelor lui: voise ca englezii să îmbraţişeze fascismul, cu el la conducere, dar în loc de asta declaraseră război nemţilor, iar pe el îl exilau."
"Noi n-am mers niciodată la mare, zise Margaret visătoare. Doar oamenii obişnuiţi mergeau să se bălăcească în mare. Eu şi sora mea îi invidiam pe copiii săraci. Ei puteau face tot ce vroiau."
"Se puneau în mişcare motoarele [...]. Harry avu sentimentul nebunesc al sorţii inevitabile, vazând cum frânghiile care îl legau de pământ cădeau nepăsător în mare. [...] Avionul se mişcă. [...] Se înălţă odată cu vântul şi se răsuci, de parcă ar fi fost un animal monstruos care adulmeca aerul cu botul lui enorm. Deodată se auzi un zgomot înspăimântător, ca şi la izbucnirea unei furtuni teribile, semn că cele patru motoare puternice funcţionau la capacitate maximă. [...] Harry vru să-şi închidă ochii, dar îi era frică. Era cuprins de panică. O să mor, îşi zise isteric. [...] Una din două, îşi zise el, ori ne scufundăm, ori explodăm. [...] Motoarele bubuiau şi elicea izbea aerul [...]; poate că, la urma urmei, maşinăria asta uriaşă nu poate zbura, doar pluteşte pe valuri ca un delfin supraponderal. Apoi, brusc, simţi că avionul se eliberase. Se înălţase lăsând apa sub el [...]. Maică măiculiţă, zburam, se gândi el; palatul ăsta imens chiar zboară!"
" - Nu vei face nimic din toate acestea, rosti el batjocoritor. [...] Nu eşti într-atât de nebun! [...]
- Sunt suficient de nebun încât să te arunc pe geamul ăsta, aşa sunt de nebun. [...]
Sări pe lavabou şi izbi geamul cu piciorul. [...] Bucăţi de sticlă se împrăştiară prin încăpere. Avionul zbura cu 125 de mile pe oră, iar vântul tăios şi ploaia rece ca gheaţa năvaliră înăuntru ca un uragan.
- Te arunc afară, jur pe Dumnezeu!"

Un copil şi-o vai-de-ea pensie

2010-11-05T17:44:00.002+02:00

În China, da. Aici se aplică legea unui singur copil, prin care chinezilor li se interzice procreerea a mai mult de un copil. Şi asta pentru a proteja resursele şi aşa limitate ale ţării, într-un context în care populaţia este deja prea mare, şi continuă să crească. Conform site-ului CIA, populaţia Chinei în 2010 e de 1,338,612,968 indivizi, aproximativ 18% din populaţia globală. Şi creşte cu o rată anuală de 0.65%.
Din punct de vedere al necesităţii de a proteja mediu, precum şi din punct de vedere economico-ideologic, conceptul unui singur copil e valid. E aplicarea modernă a teoriei malthusiene ce ne “sugerează” să ne restrângem nivelele de consum şi să limităm creşterea populaţiei – tot pentru a proteja resursele planetei.
Totuşi, la nivel social, legea unui singur copil e cel puţin discutabilă. Mai ales atunci când ea se materializează în uciderea fătului de 8 luni în burta mamei, ori în pierderea slujbei de către tată şi amendarea familiei cu câteva zeci de mii de dolari. Dar când măsurile vin din partea ţării cu cel mai mare număr de pedepse capitale, nu mai suntem foarte miraţi. Da, nu vreun stat din Orientul Mijlociu îşi ucide cei mai mulţi cetăţeni, ci China. Ţara de unde ne vin telefoanele, televizoarele şi majoritatea bunurilor de larg consum.
Revenind însă la aspectul economic, observ că dintre cei peste 1 miliar de locuitori ai Chinei:
- 19.8% sunt copii până la vârsta de 14 ani
- 72.2% au vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani, iar restul de
- 8.1% au vârste peste 65 de ani (CIA).
Viitorul ţări sunt cei sub 20% de copii singuri la părinţi, ce vor trebui la un moment dat să susţină întreaga economie chinezească. Şi un apăsător sistem de pensii. În contextul în care China deja se confruntă cu o capacitate redusă de a-şi plăti pensionarii – deşi forţa de muncă naţională se ridică la puţin peste 60% din nivelul populaţiei – cum va reusi să-şi plătească pensionarii când doar copiii singuri la părinţi vor munci?
Cât despre informaţiile numerice legate de populaţie, ar trebui tratate ca simple estimări. Numărul chinezilor s-ar prea putea să fie semnificativ mai mare în contextul în care tot mai mulţi chinezi nu-şi declară decât primul născut.
Am auzit recent la Ora de Business a lui Moise Guran că se doreşte realizarea unui recensământ relevant în China. Şi pentru a se atinge acest scop, familiile vor fi stimulate prin deduceri fiscale să-şi declare toţi copiii. În esenţă, vor primi reduceri la taxe şi impozite dacă îşi declară toţi copiii.
S-a precizat chiar că datele colectate nu vor fi prezentate autorităţilor, ci vor fi păstrate confidenţiale. Date fiind constantele încălcări ale drepturilor omului în ţara est-asiatică, frica resimţită de populaţie şi trecutul în care acţiunile autorităţilor de la Beijing s-au schimbat în defavoarea populaţiei, este puţin probabil ca familiile să-şi declare de la al doilea până la al n-lea copil. Va fi interesant de urmărit evoluţia economiei chinezeşti, corelată cu statisticile populaţiei. Cum vor putea viitori adulţi, neînregistraţi şi administrativ inexistenţi, să fie integraţi în sistemul economic? Cum vor plăti taxe şi pensii?

Fasole mexicană

2010-10-11T17:57:00.013+03:00

Un alt fel de a prepara fasolea. Un fel mai iute, mai mexican :)

Ingrediente:
- aprox 500 gr fasole boabe fiartă
- o cană de apă în care a fiert fasolea
- 1 ardei iute
- 1 ceapă roşie
- 1,2 morcovi
- 3 ardei mici de culori diferite
- 1, 2 cârnaţi
- 3, 4 căţei de usturoi
- 3, 4 fire de pătrunjel
- unt pentru călit
- 2 foi de dafin
- condimente: sare, piper, oregano, chilli

Se topeşte o lingură de unt în tigaie şi se călesc uşor morcovii, după care se adaugă şi ceapa şi ardeiul iute. (Dacă vreţi mai iute, păstraţi seminţele). Condimentam cu sare, piper şi oregano.

Punem în tigaie şi cârnaţii tăiaţi rondele şi foile de dafin şi, după ce s-au călit puţin cârnaţii, adăugăm şi ardeii.

După ce se călesc 1-2 minute, punem şi boabele de fasole şi condimentăm cu chilli.(Puterea condimentului depinde de la un producător la altul, aşa că propun să puneţi câte puţin şi să gustaţi.)

Mai punem şi apa în care a fiert fasolea, acoperim cu un capac şi lasam 5-10 minute la foc mic, să se pătrundă aromele.

Înainte de ultimul clocot, mai adăugăm şi usturoiul. După ce oprim focul, punem şi pătrunjelul.

Şi poftă bună!

Pont: Fasolea mexicană e, prin natura ei, o mâncare iute. Dacă scăpaţi prea mult chilli, o puteţi servi cu puţină smântână, care mai atenuează din iuţeală.

Prin urechile acului, Ken Follett

2010-09-09T19:16:00.003+03:00

- A existat un spion care a aflat.
- Şi ce s-a întâmplat cu el?

Marea Britanie, 1940. Un război plictisitor ce nu dă semne că ar deveni al doilea război mondial, o Anglie nehotărâtă, o Germanie nazistă în clocot. Un secret de stat, tensiune, spioni, contraspioni, strategii de război, crime, agenţi ai serviciilor speciale secrete.
În amalgam, pe de o parte Lucy şi David, pe de altă parte Faber. Doi tineri căsătoriţi încercând să îşi refacă viaţa după un dramatic accident, şi un bărbat misterios ce se conturează treptat în spion german. Două poveşti paralele şi aparent fără legătură. Mai mult de jumătate din carte pregăteşte cititorul pentru momentul în care cele două fire epice se vor uni într-un intens punct culminant şi într-un la fel de intens final.

Câteva citate:

“Anumite aspecte îi plăceau: importanţa lucrurilor mărunte, preţuirea arătată faptului de a fi pur şi simplu deştept, meticulozitatea, munca pe ghicite. Ura şantajul, înşelăciunea, disperarea şi felul cum erai nevoit să-ţi înjunghii inamicul pe la spate.”

“Tipul ăsta e un profesionist. Studiază-i mesajul: succint, economic, dar detaliat şi fără nicio ambiguitate.”

“Faber se întinse pe nişte scânduri, dar nu putu să adoarmă. Cum ar fi putut, de altfel, acum când ştia că de el depindea soarta războiului?”

“Aceasta avea să fie mai mult decât o lovitură reuşită de spionaj. Hitler se mândrea cu faptul că, de o viaţă întreagă, nu se bazase decât pe propriile intuiţii. Omul care avea să-i aducă dovada, că şi de data asta Fuhrerul avusese dreptate şi toţi experţii se înşelaseră, se putea aştepta la ceva mai mult decât o simplă strângere de mână. Faber ştia că Hitler îl considera, deja, drept cel mai bun agent at Abwehfr-ului.”

“Când Hitler intră, toţi se ridicară în picioare. Purta o tunică sobră, cenuşie, pantaloni negri şi [...] devenea tot mai cocoşat. Se duse drept la capătul îndepărtat al buncărului, unde fusese agăţată de zid o hartă mare a Europei nord-vestice. Arăta obosit şi iritat. Vorbi fără niciun preambul.”

“Doamne Dumnezeule, cum reuşise străinul să scape cu viaţă din acest dezastru? Se cutremură la gândul unui trup lovit de valuri şi aruncat pe stânci.”

“Războiul era extentuant, apăsător, frustrant şi dezagreabil, dar totodată cimenta prieteniile.”

“Se gândi că niciuna dintre ele nu fusese la fel de frumoasă ca Lucy. Oftă exasperat: îngăduise acestei femei să-l afecteze numai pentru că se afla atât de aproape de casă şi fiindcă fusese atât de prudent un timp mult prea îndelungat. Era necăjit pe el însuşi. Devenise nedisciplinat: nu trebuia să se relaxeze până când nu-şi ducea la bun sfârşit misiunea.”

“Un bătrân, un invalid, o femeie şi un copil... nimic mai simplu decât să-i omoare pe toţi.”

“Valul de teamă îi fu tulburat de o undă de tristeţe, de regret faţă de acel Henry în care crezuse, pe care aproape că-l iubise. În mod limpede, el nu exista, ci numai în imaginaţia ei. În locul unui bărbat blând, puternic şi afectuos, văzu în faţa ei un mostru.”

“I se părea că singurul lucru pe care trebuia să-l ceară o fiinţă omenească era liniştea.”

Ochiuri în dovlecel

2010-09-03T16:49:00.006+03:00

Pentru un mic dejun mai interesant:

1 dovlecel
2 ouă
sare şi piper

Dovlecelul se taie în două pe lung şi i se scobeşte miezul

Se condimentează cu sare şi piper. Se sparge câte un ou în jumătăţile de dovlecel

Se dă la cuptor 15 minute. Şi poftă bună!

Pont: Dacă dovlecelul e mai mare, se pot face şi câte 2 ochiuri într-o jumătate. Mie personal îmi place mâncarea asta pentru că elimină sămânţa după care nu mă prea dau în vânt, dar păstrrează gustul dulciu al legumei.

Vinete umplute

2010-08-22T11:07:00.012+03:00

Ingrediente:
1 ceapă
1 morcov
0,5 kg carne tocată
5, 6 vinete mici
3, 4 linguri sos de roşii
3, 4 căţei de usturoi
pătrunjel verde

1. Ceapa şi morcovii se călesc cu sare, piper şi oregano

2. Se adaugă carnea tocată şi se mai căleşte amestecul

3. Vinetele se taie în două pe lungime şi li se scobeşte miezul

4. Miezul vinetelor se adaugă în tigaie, împreună cu 3, 4 linguri de sos de roşii. Se acoperă cu un capac şi se lasă la înăbuşit câteva minute (până când miezul de la vinete s-a înmuiat)

5. Se mai adaugă usturoi şi verdeaţă, şi compoziţia finală se foloseşte la umplerea vinetelor.

Pentru că mai aveam şi compoziţie şi loc în tavă, am umplut şi un ardei. Le-am băgat la cuptor aproximativ 40 de minute et voila

6. Pentru un plus la estetică, am ornat vinete umplute cu felii de roşii şi caşcaval răzuit şi le-am mai lăsat un minut la cuptor. Poftă!

Iron Maiden la Cluj

2010-08-16T10:25:00.007+03:00

Sursa: Wikipedia

Nu am fost niciodată fan heavy metal. N-am devenit unul nici după concertul Iron Maiden de aseară şi probabil că nici n-am să devin vreodată. Nu mi-e în sânge. Dar chiar şi aşa, jos pălăria în faţa show-lui britanicilor.
Au intrat pe scenă cu 10 minute înaintea orei programate şi au adus cu ei jocuri de lumini, decoruri interschimbabile, energie, atmosferă, pe mascota Eddie şi un demon cu coarne şi ochii roşii.
În public, extaz. Ţipete, MAIDEN! MAIDEN! strigat la unison, câte o dom'şoară săltată după gât, căte una leşinând, pletoşi, haine negre, melodiile cântate împreună cu trupa şi necontenite aplauze.
Şi în afară de show, mi-au placut şi oamenii din public. Civilizaţi. Mi-au lăsat impresia unei nivel de educaţie şi bun simţ peste medie. Şi chiar dacă am mers la concert pentru experienţa heavy metal, m-am întors cu respectul pentru heavy metal.

Mai multe poze la http://www.clujlife.com/2010/08/16/poze-iron-maiden-la-cluj-napoca/

Iaurt cu afine

2010-08-01T14:32:00.000+03:00

A fost prima dată când am cumpărat afine, şi nu am fost foarte impresionată de gustul lor de sine stătător. Aşa că l-am ajustat :)
Am folosit:
- o lingură de zahăr
- o lingură de apă
- 2 cutii de iaurt
- 200 grame afine
Zahărul l-am topit în apă şi apoi l-am amestecat cu iaurtul şi afinele. L-am lăsat la frigider cam o ora şi apoi poftă bună!
E o idee simplu de aplicat şi rezultatul e un desert uşor şi răcoritor, plus beneficiul de a consuma şi fructul neatrăgător singur.

Pont: zahărul se poate înlocui cu miere ori cu îndulcitori artificiali, deşi pe ultimii eu nu-i prea recomand. Afinele se pot de asemenea înlocui cu o largă varietate de fructe, de la zmeură la pepene galben.

Salată de macriş

2010-08-01T14:09:00.000+03:00

Mărturisesc că a fost primul test cu macriş - şi la consumare şi la pregătire. Dar l-am trecut. Am înţeles că macrişul se poate face supă, însă cum nu suntem fani de supă de salată, am presupus că nici verişoara ei supă de macriş nu ne va încânta foarte tare. Aşa că am făcut o salată cu mai multe ingrediente. Simplă, rapidă, uşoară şi delicioasă.
Ingrediente:
- frunze de macriş
- 2, 3 felii de salam de vară uscat
- 2, 3 felii de şuncă
- 2 felii de brânză telemea
- 1 roşie
- 1 castravete
- sare şi ulei de măsline

Frunzele de macriş se spală bine şi se zvântă. Se pot şi tăia, dar eu le-am lăsat întregi. Peste ele se adaugă restul ingredientelor tăiate, sare şi uleiul, şi se amestecă.

Pentru consistenţă se pot adăuga şi crutoane.

Ponturi:
1. Ingredientele sunt din categoria ce vă place/ ce aveţi prin frigider. Se poate de exemplu folosi carne de pui, porumb, tofu, ridichi, ou fiert etc.
2. Un dressing popular la aceste gen de salate este zeama de lămâie. Dar macrişul e deja acrişor, aşa că gustaţi înainte să mai puneţi lămâie. Şi poftă bună!

Ardei umpluţi

2010-08-01T12:24:00.000+03:00

Fac destul de rar mâncarea asta, şi de la o preparare la alta mai uit, aşa că mai variez. Dar ideea de bază e următoarea: ardeii de scobesc şi se umple cu un amestec de legume, orez, carne şi ou crud. Se poate face supă de ardei umpluţi, sau fel principal, împreună cu sos. Eu îi fac de obicei cu sos.

Ingrediente:
Pentru ardei:
- ardei
- 1 ceapă
- 1 morcov
- 1 ceaşcă orez
- 500 gr carne tocată (am folosit de pui, care e mai uscată)
- 2, 3 ouă
- unt
- pastă de roşii
- sare, piper, oregano
- pătrunjel verde

Pentru sos:
- unt
- 1 ceapă
- 1 lingură fâină de grâu
- lapte
- smântână
- sare, piper, zahăr
- pătrunjel verde

Se căleşte uşor în unt morovul tăiat mărunt, după care se adaugă ceapă şi ulterior carnea tocată. Se condimentează.

Când carnea este făcută, se adaugă orezul şi pasta de roşii.

Se mai călesc puţin împreună după care se opreşte focul. Se adaugă şi verdeaţa.

Se lasă aproximativ jumătate de oră să se răcorească, şi se adugă ouăle.

În timpul în care se răceşte compoziţia, ardeii se spală şi se scobesc.

Amestecul de carne şi orez se introduce în ardei. Se apasă pentru a nu ieşi în timpul fierberii.

Ardeii se pun la fiert în apă cu o lingură de pastă de roşii (sau bulion).

Pentru sos:
Ceapa tăiată mărunt se căleşte în unt. Se condimentează cu sare, piper şi oregano.

Într-un bol se amestecă făina cu lapte.

Când amestecul este omogen se adaugă peste ceapă. Se păstrează la foc mic şi se adaugă treptat lapte.

La final se adaugă şi zahărul, smântâna şi verdeaţa.

Şi poftă bună!

Tagliatelle cu sos de brânză

2010-07-26T19:30:00.000+03:00

Ingrediente:
- o pungă tagliatelle (eu am avut tagliatelle cu busuioc)
- brânză (ce aveti prin frigider sau ce vă încântă; eu am avut caşcaval, mozarella şi brânză proaspătă de vaci)
- un sfert de pachet de unt
- o lingura făină de grâu
- lapte
- smântână
- sare şi piper
- pătrunjel

1. Se topeşte untul la foc mic şi se adaugă făina

2. Se păstrează focul mic şi se adaugă treptat lapte până se ajunge la consistenţa unei smântâni subţiri

3. Se rade brânza şi se adaugă în sos

4. Între timp, se pun la fiert şi pastele

5. Când brânza s-a topit, se adaugă o lingură de smântână, un fir de vegeta şi verdeaţa

6. Se adaugă pastele (fierte al dente, of course:) şi se lasă 10 minute să se pătrundă cu sosul

Şi poftă bună!

Unde făcea Nicu-armata

2010-07-24T20:11:00.001+03:00

Complexul Sovata

Pe vremea când armata era încă obligatorie, unitatea militară de la Sovata era ironizată ca fiind cauza principală pentru care femeile se întorceau însărcinate din staţiune :)
Lăsând gluma la o parte, în centrele medicale de acolo se efectuează tratamente pentru fertilitate, dar şi diferite alte tratamente pentru afecţiuni mai grave sau mai puţin grave. Se poate merge cu sau fără trimitere, şi în cazul lipsei unei trimiteri, se consultă un medic generalist din staţiune, care va indica ce fel de tratamente să se facă.

Noi am vizitat Sovata pentru staţiune mai mult decât pentru tratament, dar fiind acolo, ne-am relaxat în băi cu sare şi cu masaje. Un aspect ce trebuie reţinut – dacă se fac băi calde în apă sărată, în cadrul complexului şi în scopuri medicale, nu se mai poate face baie în lac. Şi asta din cauza diferenţei mari de temperatură ce poate afecta organismul.

Lacul Ursu, atracţia Sovatei, s-a format într-o depresiune, din apa pârâielor Topliţa şi Auriu şi prin topirea dealurilor de sare din jur. Are forma unei piei de urs, de unde şi denumirea. Accesul în partea amenajată a lacului se face prin complexul Sovata şi se plăteşte o taxă de intrare, fără taxă foto. Înotul în lac se întrerupe în jurul prânzului pentru a păstra efectul heliomat al lacului (stratificarea temperaturii apei). Termenul de înot e folosit destul de impropriu în acest context, pentru că nu prea se poate înota în lac. Apa e caldă şi foarte sărată; poţi cel mult să pluteşti mai energic pe ea.

Probabil că povestioara asta nu are farmec daca n-a fost direct observată, dar mi-o amintesc cu un zâmbet şi v-o spun: o adolescentă rotofeie, echipată cu cască de păr, ochelari de înot, perniţe gonflabile la mâini şi cocoţată pe un colac mare, cu vreo 3 sau 4 persoane în jurul ei, panicându-se că se îneacă :). Hm... slabe şanse.

Legat de staţiune, e ca oricare altă staţiune, cu oameni din ţară şi din lume veniţi să se bucure de experienţa balneară. Dată fiind localizarea Sovatei în Mureş, şi în apropiere de Harghita şi Covasna, limba maghiară e mai comună decât cea românească, şi influenţele ungureşti se simt puternic şi în preparatele culinare. În Mureş m-am îndrăgostit irecuperabil de gulaş.

În rest, soare, lume, umbrele, pădure, alei şi bazaruri pe stadă. Un loc potrivit pentru un concediu liniştit.

Parte dintr-un deal de sare

Parte din curtea hotelului la care am stat

Îmi amintesc de un loc lângă Sovata - deşi din păcate nu mai ţin minte cum ii zice - unde era o crescătorie de păstrăvi deschisă publicului. Echipamentul de pescuit se putea închiria de la ei, iar peştele prins se cântărea şi plătea la ieşire. Sau se putea pur şi simplu comanda păstrăv gata pescuit şi pregătit la restaurantul din incintă :)

Şi dacă ajungeţi la Sovata, ar fi păcat să nu faceţi un drum de 5 kilometri şi până la Praid, la salină. Fosta mină de sare adăposteşte un lăcas de cult (adaptat minei, desigur), un spaţiu de joacă pentru copii şi un bufet. Emană un aer puternic ionizat ce ajută în tratarea afecţiunilor respiratorii. Se ajunge la salină printr-o scurtă deplasare cu autobusul şi apoi prin coborârea (destul de abruptă) a 300 de trepte de lemn.

Economia de scară sau de ce lubeniţa din Grecia e mai ieftină decât cea de la Dăbuleni

2010-07-21T18:12:00.000+03:00

Poate pentru că tot ce vine acum de la greci e mai ieftin şi asta datorită crâncenei crize ce i-a determinat să-şi vandă până şi insulele? Şi ca şi o particularizare pe sectorul de comerţ, toate exportuile grecilor sunt mai ieftine pentru că sunt disperaţi să vândă cât de mult şi să-şi ajusteze balanţa de comerţ extern? Nu prea, nu.
Economia Greciei nu e foarte dependendă de exporturi de materiale, e mai dependentă de turism. Unele produse şi servicii hoteliere s-au ieftinit într-adevăr, însă preţurile de export la produse şi materiale au urmat o evoluţie diferită. Fie au rămas constante, fie au crescut datorită inflaţiei şi introducerii de noi taxe.
Şi atunci, de ce lubeniţa din Grecia mai ieftină decât cea de la Dăbuleni? Pentru că se vinde la supermarket, şi pentru că supermarketul şi-a creat o economie de scară. Principiul economiei de scară e simplu – cu cât produci mai mult, cu atât scade costul unitar de producţie al unui articol. Ca rezultat, va fi posibil să vinzi produsul respectiv la un preţ mic şi să asiguri astfel clientela. De exemplu, să faci o pizza costă 20 de ron; să faci 2 pizza costă 30 ron; să faci 3 pizza costă 37 ron (pentru că vatra e deja încinsă, pentru că achiziţionând ingrediente în cantităţi mai mari vei plăti mai puţin; pentru că transportul ingredientelor a fost deja inclus în prima pizza etc). Preţul de vânzare poate să fie undeva la 10 lei bucata.
Economii de scară îşi creează firmele mari, cele care au un acces crescut la resurse financiare, tehnologice şi forţă de muncă. Totuşi, cel mai comun mod de creare de economii de scară este acela de a cumpăra produse în cantităţi mari şi a negocia un preţ unitar de achiziţie redus. Se mai pot crea economii de scară şi prin avantaje tehnologice ori prin campanii de marketing puternice şi eficiente.
Posesorii economiilor de scară constrâng furnizorii să le ofere mărfurile la preţuri reduse. Şi furnizorii fac aceste concesii pentru că unde altundeva să-şi vândă produsele? Dacă mărfurile tale nu sunt disponibile în vitrinele supermarketurilor, rişti să nu-ţi atingi ţinta de vânzări. Doar de aceea micii producători locali au atâtea probleme de când cu supermarketurile. Dar modalitatea în care supermagazinele afectează comunităţile locale şi micii producători sunt subiectul unei alte discuţii.
Revenind la pepene, cel din supermarket e adus din Grecia în cantităţi extrem de mari (bulk, zeci de tone la un singur transport), iar volumul mare al achiziţiei le permite reprezentanţilor supermarketului să obţină un preţ modic per kilogram de pepene verde. În 2008 de exemplu, kilogramul de pepene se vindea în Grecia şi cu 20 de cenţi. Probabil că hipermarketurile au negociat un preţ şi mai mic decât atât.
Cu pepenele de la Dăbuleni în schimb (ori o altă localitate din România sudică), costurile sunt mai ridicate pentru că fructul se aduce în cantităţi mici, de oameni simpli ce transportă cu costuri mari, ce au pierderi mari pentru că ţin lubeniţa afara în căldură şi o parte din ea se strică; şi pentru că oamenii ce vin din sud trebuie să şi trăiască aici şi să acopere costurile aferente. De asta e lubeniţa din Grecia mai ieftină. Ideal ar fi ca noi să sprijinim producţia naţională şi să cumpărăm lubeniţă românească. Dar să facem asta ştiind că riscăm să cumpărăm un pepene stricat în căldură (pentru că nu-i tot timpul la îndemână să-l tai şi să-l guşti) şi să şi plătim mai mult pe el?
Sau s-ar putea găsi o soluţie de mijloc prin dezvoltarea de parteneriate între cultivatorii români de pepene şi supermarketuri? Teoretic, da. Noi am avea acces la pepene românesc, transportat şi păstrat în condiţii ceva mai salubre. Sigur, probabil am plăti ceva mai mult decât pentru pepenele importat, dar am sprijini agricultorii români. Cultivatorii ar fi şi ei nevoiţi să accepte un preţ mai mic, dar nu şi-ar mai pierde vara prin ţară, dormind în maşini şi suportând pierderile cu perisabilitatea pepenilor.
Şi “povestea pepenelui” e doar una dintre miile de poveşti ale produselor autohtone ce se pierd.

Linişte şi pace la Mărişel

2010-07-19T12:07:00.000+03:00

Pornisem iniţial spre Tarniţa, dar, după standardele româneşti ale unei zile toride, un loc în pădure, lânga lac, se obţine doar în zori. Şi pentru “fandosiţii” din noi din păcate, ideea de natură, aer respirabil şi răcoare nu prea se împacă cu o mulţime excesivă, cu fumul din grătare şi cu Guţă din boxe. Aşa că, în căutare de spaţiu şi linişte, am mai urcat. Şi apoi am mai urcat un pic. Pe măsură ce înaintam, vegetaţia se modifica şi pădurea de conifere devenea preponderentă.
Am ajuns la Mărişel, undeva la 50 de km de Cluj, unde e linişte şi pace. Localitatea din Munţii Apuseni îmbină perfect peisagistica montană cu rusticul satului românesc. Şi pentru că la munte rareori se întâmplă altfel, a venit şi ploaia. Dar am apucat să facem cateva poze înainte.

Publicitate pentru copii

2010-07-15T19:50:00.000+03:00

Subiectul campaniilor de marketing adresate celor mici e vast, şi cel puţin discutabil din punct de vedere etic.
McDonald’s e una dintre firmele ce se axau prioritar pe atragerea copiilor către produsele lor. Prin meniuri interesante ce includ jucării, prin celebrarea zilelor de naştere în incinta restaurantelor, prin crearea de mini parcuri.
Cei de la McDonald’s au fost de altfel foarte pricepuţi în a atrage întreaga familie. De exemplu, au început să vândă cafea părinţilor care îşi aşteptau copiii. De asemenea, oferă bunicilor care iau micul dejun la ei posibilitatea de a citi presa gratuit (desigur, în America şi în alte ţări, unde pensionarii îşi chiar permit să ia micul dejun în oraş). În China de exemplu, McDonald’s a fost apreciat de părinţi ca un potrivit loc de hanging out pentru adolescenţi, pentru că nu vindea alcool şi interzicea fumatul.
Şi majoritatea reclamelor promovau McDonald’s ca şi un loc unde visele copiilor devin realitate. S-ar putea spune, parafrazându-l pe celebrul Charles Revson, că McDondal’s pregătea mâncare, dar vindea vise.*
Legislaţia în SUA însă s-a înăsprit şi dreptul organizaţiilor de a promova produse direct copiilor a fost restrâns. Şi asta deoarece copiii sunt prea uşor infleunţabili. La baza deciziei au stat şi numeroase situaţii în copiii sunau la numere cu suprataxă, cumulând sute de dolari la facturile de telefonie.
Ca şi agent economic, înţeleg dorinţa de a promova produsele copiilor. Sunt într-adevăr o piaţă de consumatori uşor de influenţat şi astfel generatoare de profituri din vânzări. Însă ca şi parte socială, tind să dau dreptate înăspririi legislative. Şi asta pentru că publicitatea adresată copiilor crează presiuni sociale. Copiii simt nevoia de a avea produsele promovate în cadrul campaniilor de marketing. Dacă nu le primesc, suferă. Şi într-un context în care colegii de la şcoală/ grădiniţă au lucrurile respective – şi mai mult, când îl tachinează pentru că el nu le are – copilul poate foarte uşor să dezovlte complexe de inferioritate. Cu alte cuvinte, fie au produsul căruia i se face reclamă, fie riscă excluderea socială şi traume.
Trist este că respectivele campanii de marketing ce ţintesc înspre copii sunt create cu ajutorul psihologilor specializaţi în psihologie infantilă, tocmai cei care – măcar teoretic – ar trebui să ajute copiii să treacă peste bariere – nu să ajute la crearea altora.
Ca ultim element, producătorii mizează pe posibilitatea copiilor de a infleunţa decizia de cumpărare – care în definitiv este a parintelui. Totuşi, nu toţi părinţii pot fi infleunţaţi şi nu toate produsele pot fi cumpărate, ceea ce înseamnă că, adesea, rezultatul campaniei de marketing adresate copilului reuşeşte în final să creeze o frustratre socială gratuită.
Nu cred că, în condiţii normale, un copil va deveni un sociopat doar pentru că nu i s-a cumpărat jucăria pe care şi-o dorea. Dar cred că o situaţie susţinută în care copilului i se prezintă – prin intermediul media – jucării, cărţi, excursii, cadouri şi vise pe care el nu le poate avea, are un impact traumatizant asupra psihicului instabil al copilului.
În definitiv, cred că agenţii economici ar trebui să devină mai responsabili din punct de vedere social şi să renunţe la micile creşteri de încasări realizate din naivitatea şi inocenţa copiilor şi din dorinţa părinţilor de a-i satisface.

*Charles Revson, fondatorul companiei de cosmetice Revlon, spunea: În fabrică producem cosmetice, în magazine vindem speranţe. In the factory we make cosmetics, in the drugstore we sell hope.

Why women have sex

2010-07-14T11:41:00.000+03:00

Mi-a fost dat să răsfoiesc Why women have sex: understanding sexual motivation from adventures to revenge (and everything in between) de Cindy Meston şi David Buss. Ambii sunt profesori de psihologie la Universitatea Texas din Austin şi au în palmares numeroase studii despre sexualitate şi probleme aferente, gen legătura dintre abuzul sexual în copilărie şi dezvoltarea de disfuncţii sexuale ca şi adult, ori modul în care femeile şi bărbaţii se dezamăgesc unii pe alţii, gelozie şi infidelitate.
Studiul a fost realizat pe un eşantion de 1006 femei cu vârste cuprinse între 18 şi 86 de ani, din Statele Unite, Canada, Germania, Franţa, Belgia, Austria, Noua Zeelandă, China şi Israel. Rezultatele indică prezenţa a 237 de motive ce stau la baza deciziei femeilor de a avea sex. Dintre ele:
- dorinţa de a menţine o atmosferă plăcută în cuplu (cea mai comună motivaţie de altfel)
- necesitatea de a negocia responsabilităţi casnice
- plictiseală
- dorinţa de fun
- dorinţa de a evita o ceartă în cuplu
- speranţă în a scăpa de o migrenă
- exerciţiu fizic
- experienţa spirituală
- dorinţa de a-şi îmbunătăţi performanţele sexuale
- pentru a-şi creşte încrederea în sine
- pentru a se răzbuna pe infidelitatea partenerului
- sentimentul de milă pentru partener
- senzaţia de obligaţie după ce partenerul a cheltuit cu cină, cadouri şi altele
- dorinţa de a obţine avantaje în bani, cadouri ori favoruri.

Ruladă cu brânză topită şi suncă

2010-07-12T12:41:00.000+03:00

E absolut perfectă ca aperitiv, fie singură, fie pe platou, împreună cu alte bunătăţi.
Ingrediente:
1 lipie libaneză
3 triunghiuri de branză topită
7 felii de şuncă

Se întinde brânză peste lipie şi se adaugă şunca.

Se rulează. Se pune în folie de staniol şi se lasă la frigider 1, 2 ore, după care se taie. Poftă! :)

Ruladă cu brânză şi somon în lipie

2010-07-08T18:19:00.000+03:00

Am descoperit somonul la sushi. Şi l-am folosit doar la sushi până acum. Dar încerc să-mi lărgesc aria şi încep cu o ruladă în lipie libaneză.

Ingrediente:
Lipie libaneză
Brânză proaspătă
Mărar
Somon

Se întinde brânza peste lipie şi se adaugă mărarul (brânza şi mărarul se pot amesteca şi în prealabil)

Se aşează somonul

Şi se rulează

Ruloul se pune în staniol şi se lasă la frigider 1-2 ore, după care se taie rondele.

Ponturi:
1. Am impresia că se pot face şi alte rulade interesante cu lipiile libaneze şi diferite ingrediente. Am să testez :)
2. Lipiile se găsesc la supermarket, la frigidere. Pachetul pe care l-am luat eu conţinea 8 bucăţi, şi avea o valabalitate de 7 zile.
3. Pentru a rula mai uşor lipia, ea se poate încălzi puţin.
4. Se pune în staniol la frigider din două motive: brânza să pătrundă lipia, şi lipia să nu se întărească.
5. Ruloul se taie cu un cutit bine ascuţit.

Frustrări profesionale

2010-07-08T14:47:00.000+03:00

Cred că mulţi dintre noi resimţim frustrări la locul de muncă. Salariul nu mai ajunge şi nici nu pare să se mişte într-o direcţie dorită; ne plafonăm în aceleaşi proiecte şi promisiunile de promovări şi beneficii sunt gemene cu fata morgana.
Cred ca ştiu de ce generaţia noastră resimte atât de tare aceste frustrări. Pentru că ne-am tocit coatele pe băncile şcolilor mai bine de un deceniu şi jumătate; ne-am format în instituţii de învăţământ superior şi ne-am creat aşteptări legate de jobul viitor – un job care o să ne provoace, o să ne facă plăcere, o să ne dezvolte şi unde o să putem face o diferenţă. Da, am avut aşteptări prea mari şi ele încep să se dizolve.
Un alt motiv ce alimentează frustrarea profesională cred că e faptul că am avut posibilitatea să ne alegem singuri meseria şi ne-am ales ceea ce ne-a plăcut. În consecinţă, facem ce ne place. Dar ne doare pentru că facem ce ne place, în condiţii care nu ne plac. Probabil că dacă faceam de la bun început ceva care să nu ne încânte, ne resemnam mai devreme.
Sigur, îndemnul pe care îl auzi cel mai des este că dacă nu-ţi convine jobul, atunci să faci ceva în privinţa asta. Să lucrezi pe cont propriu şi să fii propriul tău şef. Dar cât de realist este acest scenariu? Doar nu putem toţi să ne dăm demisia. Şi apoi ce? Să scriem cod, să ţinem contabilitate, să scriem o carte, să evaluăm resursa umană? Pentru cine?! O societate economică în care fiecare om este propriul lui şef este total nerealizabilă.
Şi atunci ce să facem?! Din păcate, să constientizăm că jobul nostru nu e o viaţă. E doar atât – un job. La care ne ducem ca să ne putem plăti facturile şi ca să putem duce un trai cât de cât decent (sau cum o fi). Acceptând acest adevăr, putem să evităm epuizarea fizică, morală şi mintală. Putem suferi mai puţin şi vom avea timpul şi energia de a ne trăi mai frumos viaţa şi de a ne realiza obiectivele personale.

Unde-au fost odată urşi

2010-07-03T18:07:00.000+03:00

Când Peştera Urşilor a fost descoperită (în 1975), zona se dinamita pentru marmură. Muncitorii au estimat importanţa ştiinţifică a descoperirii şi au presupus că cercetările vor întârzia lucrările. Au încercat astfel să acopere intrarea în pesteră cu pământ, însă pământul părea să cadă în gol. Dată fiind dimensiunea peşterii, efortul exploatatorilor de marmură a fost în zadar. Speologii au fost în fine anunţaţi şi şi-au început cercetările.

Numele peşterii vine de la numeroasele oase de urs găsite în interiorul ei. Două poveşti circulă legate de prezenţa oaselor de urs în peşteră. Prima sugerează că urşii bătrâni sau răniţi se retrăgeau aici să moară. A doua sugerează că urşii hiberau în peşteră, însă într-o iarnă, intrarea s-a surpat şi a blocat mamiferele înăuntru. Când ei s-ar fi trezit din hibernare, s-ar fi mâncat între ei.

Sfatul bătrânilor

Stalactite şi stalacmite. Cresc încet dar sigur, până când vor ajunge să se unească, precum cele din imaginea de mai sus.

Formaţiunea cu aspectul unui trup de urs, pe care mi-o aminteam imensă şi impunatoare (de la prima vizită din copilărie), nu mi s-a mai părut acum atât de impresionantă. Asta ca să vezi ce rol important joacă senzaţia de moment în formarea amintirilor ulterioare.

Camera lumânărilor, ultima atracţie a zonei de peşteră deschisă turiştilor.

La nivel personal, am rămas cu un gust uşor amărui, şi asta pentru că pestera nu pare a fi gestionată precum un valoros punct de atracţie turistcă – ceea ce în definitiv este. Conform Wikipedia, Pestera Urşilor atrage anual peste 200,000 de turişti. Băile sunt într-o stare cel puţin precară; apa curge şi nu prea; ghidul e destul de plictisit; vânzătoarea de bilete nu e de găsit. Şi încă ceva – am avut norocul să se adune o trupa de vreo 15 vizitatori pe hol (am aşteptat oricum o vreme până s-au adunat). Nu sunt însă convinsă că dacă nu se întruneşte “cvorumul”, poţi totuşi vizita peştera.
Durata vizitei e controlată de ghid şi e, din păcate, destul de limitată; nu prea ai timp să urmăreşti ce poveşte ghidul, să observi formaţiunile şi să faci poze. Totuşi, în ciuda acestor inconveniente, peştera merită văzută măcar o dată.

Interesante şi plăcute erau tarabele de ţărani, aşezate între parcare şi intrarea în peşteră. Puteai să cumperi sirop de muguri de brad, plăcinte calde, căni cu Peştera Urşilor, vaze şi decoraţiuni din piatră onix ori ale suveniruri.

P.S. Constat acum că am scris cam mult despre aspectele negative, şi nu am evidenţiat destul aspectele pozitive. Aspectele pozitive (imbatabile de altfel) sunt peştera în sine şi experienţa de a o vizita. Cât despre aspectele negative, ele sunt aici nu ca să condamne, ci să ne ajute să înlocuim aşteptările idilice cu unele realiste.

Frigider cu exces de ouă

2010-07-02T10:24:00.001+03:00

Am socri la ţară, ceea ce înseamnă că uneori am multe ouă în frigider. Ca să le mai răresc, pregătesc fie omletă italiană, fie salată de ouă.

Salată de ouă

Simplă şi rapidă, perfectă la aperitiv, dar foarte grea la stomac, deci a se consuma cu extremă moderaţie.
Ingrediente:
Ouă (de data asta am pus 8, dar mi-a ieşit multă salată, de obicei pun 4, 5)
1 ceapă (verde, uscată albă, uscată roşie, combinaţie de)
Maioneza – eu o fac în casă dintr-un gălbenuş, o linguriţă de mustar şi ulei de floarea soarelui
1, 2 linguri smântâna (sau iaurt)
3, 4 fire de pătrunjel verde
Sare şi piper

Ouăle se fierb tari, după care se răzuiesc pe răzătoarea mică şi se lasă să se răcească.

Peste maioneză se adaugă smântâna, pătrunjelul şi ceapa tocate mărunt, sare şi piper.

După ce s-au racit şi ouăle, se adaugă şi ele. Indicat a se servi cu legume crude.

Omletă italiană

Ingrediente:
Ulei
Pesment
Smântână
Cartofi
Şuncă (muşchi, jambon, cârnaţ sau ce altceva preferaţi sau aveţi în casă)
Ciuperci
8 ouă
Mărar verde
Sare şi piper

Cartofii se fierb în coajă. Între timp:
- se spală şi taie ciupercile şi şunca

- se bat ouăle cu sare, piper şi mărar

- se pregăteşte tava de cuptor astfel: se unge cu puţin ulei, se tapetează cu pesmet şi se întinde smântâna

Când cartofii au fiert, se curăţă şi se taie. Se pun bucaţile de cartofi în tavă, şi peste ele se adaugă şunca, ciupercile şi ouăle.

Se introduce tava în cuptorul pre-încălzit şi se lasă aproximativ 30 minute la 180 de grade.

Ponturi:
1. Deşi poartă denumirea de omletă, mi se pare că e mai potrivită la pranz sau cină, decât la mic-dejun.
2. Pentru un plus de gust, dar evident şi de grăsime, cartofii fierţi se pot înlocui cu cartofi prăjiţi cubuleţe. Durează mai puţin şi are şi un aspect mai drăguţ:

3. Dacă smântâna e prea groasă şi nu o puteţi întinde cu uşurinţă, udaţi puţin lingura.
4. La omleta italiană “şmecheria” constă în tapetearea tăvii cu ulei, pesmet şi smântână şi adăugarea ouălor la final. Între smântână şi ouă puteţi pune ce ingrediente vă surâd :)

Compliment de suflet

2010-06-30T10:48:00.000+03:00

Compliment de suflet de la soţ: "Ai fi un dictator excelent!"

Păduri Sălăjene

2010-06-28T19:31:00.000+03:00

În week-end ne-am relaxat la cules de ciuperci. Adică eu. Mihai s-a relaxat cu plimbarea şi cu aparatul foto.

O Avere Periculoasă (Ken Follett)

2010-06-22T21:14:00.000+03:00

“Lui Hugh i se parea că un spirit rău ieşise din adâncuri în acea zi din 1866 şi se strecurase în vieţile lor, trezind în ei toate acele pasiuni înnegurate care le otrăviseră viaţa – ură, lăcomie, egoism, cruzime, născând minciună, ruină, boală şi crimă.”

O carte îndrăzneaţă care poate că acum 25 de ani ar fi fost interzisă. Cel puţin la noi.
O Avere Periculoasă e scrisă în stilul recognoscibil al lui Follet, cu personaje bine conturate şi cu acţiune dinamică, plină de suspans.
Povestea începe la Bishop’s Wood, la lacul unde băieţii de la internat fugeau la scaldă, şi unde un elev din clasa a patra primară se îneacă într-un mod ciudat. În ziua fatidică, şase băieţi fugiseră la scaldă, iar pe parcursul următorilor 26 de ani, cartea va urmări destinele celor cinci supravieţuitori.
Cele 600 de pagini ale romanului sunt construite pe minciuni, crime şi iubiri trădate şi conduc cititorul prin case ce seamănă a palate, prin comploturi politice, prin bordeluri şi prin înalta societate cu corupţia ei morală şi fizică. Asta e reţeta de viaţă a familiei Pilaster, posesoarea imperiului financiar din Londra victoriană, şi familia a doi dintre băieţii din Bishop’s Wood.
Cartea e ironică şi ciclică – începe în Bishop’s Woods, se termină în Bishop’s Woods; începe cu un înec, se termină cu un înec; începe cu o criză financiară, se termină cu o criză financiară. Şi la final, când cercul se închide, un altul se deschide, cu o nouă generaţie, într-o nouă era.

“Cârciumile rău famate şi femeile uşoare reprezentau un mod de viaţă pentru mii de englezi din înalta societate. Poate ştiau ei mai bine: poate că asta, şi nu dragostea adevărată, era calea spre fericire.”
“atmosfera era un amestec ciudat, dar captivant de respectabilitate şi dezmăţ”
“Acum Micky trebuia să devină cel mai bun prieten al lui Tonio şi în acelaşi timp să-i distrugă viaţa.”
“Chiar şi acum, când aroganţa şi prostia lor îi ruinase, tot refuzau să asculte vocea raţiunii.”
“Crahuri vor fi întotdeauna. Ele sunt necesare ca să reamintească în egală măsură investitorilor chibzuiţi şi celor nechibzuiţi că riscurile sunt reale.”
“Lui Hugh i se parea că un spirit rău ieşise din adâncuri în acea zi din 1866 şi se strecurase în vieţile lor, trezind în ei toate acele pasiuni înnegurate care le otrăviseră viaţa – ură, lăcomie, egoism, cruzime, născând minciună, ruină, boală şi crimă.”
“Dacă într-adevăr existase un spirit rău, acesta se întorsese în fundul lacului.”

O "învăţătură" care mi-a rămas în minte – în momentul în care faci un rău, fă-l cu cap. Veninul se împroaşcă în aşa cantitate şi la aşa timp încât să fie perceput ca şi balsam, iar apoi el să întunece sufletul şi mintea victimei. Asta am reţinut de la Micky şi de la Augusta, sau de la drăcia întruchipată şi de la baba mai absolută în rău decât Aglae a lui Călinescu.

Eco, Bio, Green şi de la Ţară

2010-06-15T11:37:00.000+03:00

Serialele cu medici sunt la mare căutare. Şi alături de momentele dramatice, ironice ori amuzante cu care ne încântă personajele, episoadele ne prezintă constant cazuri de cancere. Nu prea mai este vreun serial – în spitale sau în afara lor – în care să nu existe bolnavi de cancer.
Da, asta e în America, la noi nu este aşa de răspândit. Încă. Dar probabil că va fi. Nu a fost până acum pentru că nu am avut access la surse de cancer. Bunicii nostri au trăit sănătos, au mâncat sănătos, de la ţară sau de la piaţă; au spălat hainele cu săpun de rufe făcut în casă şi vasele cu nisip. Acum însă, lucrurile stau altfel. Din lipsa de timp, consumăm mâncare procesată, bogată în calorii şi săracă în nutrienţi. Şi dacă avem timp şi dăruire să gătim, calitatea şi provenienţa ingredintelor pe care le cumparam din supermarket sunt cel puţin discutabile.
Inhalăm chimicale din zeci de produse de curăţat şi jobul ne stresează mai mult ca niciodată. Toate lucrurile astea ne distrug sistemul imunitar şi ne fac ţinte ale cancerului şi ale bolilor vasculare – cele mai comune cauze ale deceselor de azi.
Noi mai avem totuşi speranţă. Avem un incredibil acces la informaţie şi putem învaţa din experienţa americanilor. Fiind mai înapoiaţi decât ei, avem posibilitatea să nu simţim pe pielea noastră ce înseamnă un stil de viata inadecvat, şi putem încă să reparăm greşelile de alimentaţie pe care le-am făcut până acum.
Trendul bio, eco, green sau cum vreţi să-i spuneţi nu mai e o fiţă, ci o necesitate. Numărul providerilor de produse green a crescut şi el şi azi ne putem cumpăra mâncare, cosmetice şi produse de curăţat care să nu dăuneze nici mediului înconjurător şi nici nouă înşine.
Da, cu foarte puţine excepţii, produsele bio sunt mai scumpe decât produsele cu adaosuri, dar cred ca ar trebui sa punem mai mult accent pe calitate, şi mai puţin pe cantitate.
Eu am încercat o serie de produse de curăţat de la Life Care şi am fost mulţumită. Oferta lor de produse este variată, incluzând şi geluri antiinflamatoare, antireumatice, produse cosmetice, produse de slăbit şi aşa mai departe. Site-ul firmei este http://www.life-care.com/. Life Care funcţionează în sistem MLM (multilevel marketing), ceea ce poate reprezenta şi o oportunitate de afacere. Informaţii suplimentare puteţi solicita reprezentantei Life Care Maria Cristian la http://mariacristian.3x.ro/
A doua sursă de produse bio pe care am descoperit-o este un magazin in Cluj, pe strada Republicii. Se numeste Casa Bio şi vinde o serie de produse bio – de la fructe si legume, la sosuri de soia, paste, vinuri, pâine, cosmetice, textile şi aşa mai departe. Se poate comanda şi online de la ei pe siteul http://casabio.ro/
A treia sursa, şi cea mai la îndemână, este piaţa. Dar nu reprezentată de importatori, ci de bătrâneii care stau izolaţi undeva în capătul pieţei şi vând varză, dovlecei, ceapă, morcovi şi alte cateva legume şi zarzavaturi de la ţară. Produsele lor sunt indiscutabil mai sănătoase decat cele din supermarket.

Ciudatii 20 de ani. Sau omu’ cat traieste ‘nvata (si implicit evolueaza)

2010-06-14T15:07:00.000+03:00

Generatiei nascute in deceniul 1980

Am trecut cu brio si peste pragul de un sfert de veac de existenta. Aveam impresia ca pana la varsta respectiva m-am format, m-am maturizat si ma cunosc ca si individ. Constat cu interes cat de gresita a fost presupunerea mea.
Invatam in continuare, ne dezvoltam in continuare.
Noi, generatia din ’80, suntem prinsi intre adolescenta si maturitate completa. Suntem produsul combinat al noului si al vechiului. Nu mai suntem nici copii, dar nici oameni mari nu ne putem considera.
Anii 20 + sunt ciudati. Sunt de fapt primii pasi in viata reala, in lupta cu greutatile, in asumarea responsabilitatii. Sunt varsta la care finalizam transhumanta dintre copilarie si maturitate. Sunt anii in care ne uimim pe noi insine, cand realizam ca ar trebui sa ne comportam matur, insa continuam ne comportam copilareste. Sunt anii in care mai facem greseli stupide, insa constientizam gravitatea lor. Sunt anii care imbina maturitatea de recunoastere a greselilor si tinereasca abilitate de schimbare, invatare, dezvoltare si imbunatatire personala.
Sunt anii in care ne formam si ne pregatim pentru viata, si pentru a da viata.
Asa ca unda verde la greseli, si sa nu ne pedepsim prea aspru pe noi insine. Dar sa invatam mereu.

HRM in timp de criza

2010-06-09T18:26:00.000+03:00

E absolut indiscutabil ca, in timp de criza economica, actiunile, prioritatile si responsabilitatile managerului sufera modificari. Prin reducerea puterii de cumparare a consumatorilor, firma inregistreaza vanzari reduse, si deci profituri scazute. Focusul managerului se pune astfel pe masuri de reducere a cheltuielilor si de crestere a productivitatii, si asta in detriementul activitatilor de cercetare si dezvoltare, marketing sau lansare de noi produse.
O greseala majora pe care o fac managerii este aceea de a considera resursa umana drept o resursa sacrificabila in scopul atingerii unor scopuri mai importante. Nimic mai neadevarat! Si in timp de criza si in timp de prosperitate economica, oamenii raman cel mai valoros activ al societatii; ei sunt cei care oferta atat mana de lucru cat si capital intelectual. Concedierea, scaderea salariilor si eliminarea beneficiilor nu trebuiesc implementate ca prime solutii de reducere a costurilor. Asemenea masuri nu fac decat sa scada moralul - si deci performantele - angajatilor.
Pe timp de criza economica atunci, este de dorit ca managementul resursei umane sa se axeze pe noi modalitati de stimulare a angajatului. Si cand resursele financiare pentru stimulare lipsesc, este la indemna dezvoltarea de noi metode creative de motivare, precum introducerea unui program de lucru mai flexibil sau reorganizarea interna prin mutarea angajatilor in alte posturi.
Ca ultima precizare, criza reprezinta un excelent moment pentru a angaja oamenii cei mai capabili si cei mai talentati care au capacitatea de a crea plusvaloare in firma, si care, in conditii normale, nu ar fi disponibili.

Platou cu sushi

2010-06-07T16:37:00.000+03:00

Pur si simplu sushi :)
Ingrediente:
- orez pentru sushi - eu folosesc orez selectionat cu bobul lung
- foi nori
- surimi
- 1 castravete Fabio si 1 castravete cornichon
- somon afumat
- si pentru servire, gari, sos de soia si wasabi

Pregatiri:
Se fierbe orezul si se lasa la stors cel putin o ora.
Se spala si taie castravetele in fasii lungi, 2 mai subtiri si una mai groasa.
Se taie pestele.
Se decongeleaza surimi.

1. Modelati cu mana bucati de orez

Apoi puneti somon peste o parte dintre ele. In mod normal, acestui fel de sushi i se adauga wasabi intre orez si peste, dar in cazul in care aveti vase de sushi in care sa amestecati sosul de soia cu wasabi, atunci nu mai are sens sa puneti wasabi in sushi.

2. Pentru celalte bucati de orez modelat (la mine au fost 8): taiati un numar egal de fasii de foi nori. Atentie la taitul foilor: e nevoie de un cutit solid care sa taie bine. Foile sa taie prin apasare, nu prin tragere, caci se rup.

Peste fasia de foaie nori asezati bucata de orez si peste orez o jumatate de stick surimi si rulati. Ca idee, foaia nori se lipeste de orez, dar de ea insasi nu se lipeste, deci trebuie udata un pic cu apa. Dupa ce o udati, rulati repede, altfel foaia isi va pierde forma.

3. Rulou de sushi nr. 1
Asezati foaia nori pe o rola de bambus. Peste foaie intindeti orez si peste orez asezati o bucata lunga si subtire de castravete fabio, somon si 2 bucati de surimi si rulati cu ajutorul rolei de bambus.

4. Rulou de sushi nr. 2
Asta a fost o idee de moment dupa ce imi ramasese o fasie mai lata de nori. Am rulat in ea o bucata lunga si subtire de castravete Fabio, pe care l-am pus apoi peste orez, somon si surimi, si am rulat.

5. Rulou de sushi cu castravete cornichon intreg (nr.3)
Rola de bambus, foaie nori, orez. Castravetele cornichon se inveleste in somon si apoi se ruleaza in foaie.

5. Si piesa de rezistenta, rulou de sushi nr. 4
Rola de bambus, foaie nori. Orezul se asazeaza pe o singura parte a foii, iar peste el se pun surimi, somon si o bucata lunga si groasa de castravete Fabio (castravele trebuie sa fie deasupra).

Se ruleaza; foaia se umezeste pentru a se lipi.

Rezultat intermediar:

Taierea rulourilor de sushi
Aveti nevoie de un cutit ascutit si pe cat posibil cu lama subtire. Cutitul trebuie limpezit intre taieri, altfel va agata ori va strica aspectul.
Rulou sushi nr.1

Rulou sushi nr.2

Rulou sushi nr.3

Rulou sushi nr.4

Cu care se poate forma o floare.

Cat despre aranjarea in platou, the sky is the limit. Eu am incercat 2 variante, in ambele am pus gari la mijloc.

Ponturi:
Sushi e numele generic si ignorant, pentru ca fiecare preparat are o denumire specifica. Deocamdata invat sa le fac.
Cel mai folosit fel de peste e somonul, crud sau afumat (eu am folosit doar afumat pana acum). Se pot folosi si alte feluri de peste, dar neapart peste oceanic (pestele de apa dulce are mai multi paraziti si reprezinta un clar risc in consumarea lui cruda)
In mod normal, orezul ar trebui amestecat cu orez si zahar si apoi folosit la prepararea de sushi. Eu am incercat o data si cu orez astfel condimental, dar ne-a placut mai mult cu orez simplu fiert.
Nori sunt alge presate si uscate.
Gari e ghimbir murat si nu e un fel principal, ci are scopul de a curata papilele gustative intre diferite feluri de sushi.
Surimi e carne de peste, facuta pasta si apoi crochete. Eu am folosit tot timpul surimi de crab.
La servire, se amesteca wasabi cu sos de soia in vasul special.
Ingredientele se gasesc toate in supermarket, dar nu va bazati pe vanzatori sa va indrume. Pe noi ne-au trimis la saci menajeri sa luam foi nori :). La Cora, gasiti somon, nori, sos de soia si gari la vitrina de la raoinul de peste si surimi la congelatoare - peste si fructe de mare.
Ethicheta: cand mancam sushi, rezemam betele fie pe suportul special, fie integral pe farfurie.
Vase de sushi se gasesc la Nobila Casa.

Ma numesc Salma

2010-06-01T15:47:00.000+03:00

- “Or sa ma omoare, or sa ma impuste intre ochi.
- Cine? Ce? De ce? […]
- Sunt insarcinata”

Ma numesc Salma, scrisa de autoarea iordaniano-britanica Fadia Faqir, e povestea de viata a unei tinere musulmane, intr-o lume dominata de barbatii care au drept de viata si de moarte asupra femeilor. Salma face greseala capitala de a intretine relatii intime in afara casatoriei si rusinea pe care a adus-o familiei va putea fi stearsa doar prin moartea ei.
Inchisoarea ii ofera un refugiu, insa ii rapeste fiica la nastere. Salma, devenita Sally Asher, lupta din rasputeri sa se adapteze vietii din Exer, Anglia, insa se loveste constant de zidurile ridicate de dorul de casa, de dorul de copila, de complexele ei de inferioritate si de prejudecatile celorlati.
Cartea e scrisa intr-un stil initial deruntant, cu treceri neanuntate de la viata in Exer la cea din Hima, de la experientele de la universitatea engleza la experientele din inchisoarea orientala. Oportunitatea de a observa un alt stil de viata merita insa efortul de obisnuire cu stilul intercalat.

Cateva citate din carte:
“Cel mai bine ar fi sa te predai politiei si sa te rogi sa te inchida pe viata.”
Scrisoare de la mama Salmei: “Nu te pot vizita, pentru ca tatal tau, hangiul Ibrahim, si fratele tau, Mahmoud, mi-au interzis sa vin. Au spus ca ma impusca si pe mine.”
“Liz avea dreptate, eram o lepadatura.”
“Seara devreme, orasul era la nostru, al celor fara camin, al drogatilor, al betivilor si al imigrantilor, al celor care fie erau singuri, fie incercau sa-si streaga trecutul dim amintire.”
“Nu meritam sa fiu aici, nu meritam sa fiu in viata.”
“Meritam sa fiu batjocorita, batuta si chiar ucisa.”

Turist in Tara de Jos

2010-05-29T13:12:00.000+03:00

Daca ne-am hotari vreodata sa emigram, Olanda ar fi in capul listei destinatiilor preferate. Dau mai jos copy & paste la cateva dintre impresiile pe care mi le-am notat la revenirea din concediu, vara trecuta.

Calatoria catre Olanda, in esenta ei, n-a fost dintre cele mai placute experiente. Am ajuns de la Cluj la Budapesta in 7 ore, intr-un microbus inghesuit. De la Budapesta am luat avionul catre Amsterdam. Capitala olandeza te impresioneaza prin modernism, curatenie si o populatie amabila, fericita si optimista. Oamenii duc o viata cumpatata din toate punctele de vedere.
Olandezii locuiesc in case cu 2, 3 etaje, mai toate construite din caramida maro, de nuante diferite pe alocuri. Blocuri cu mai multe etaje se intalnesc doar in orasele mari. Inainte sa ajungem, Mishu imi spunea sa fiu atenta in jur, altfel riscam sa ne pierdem cu usurinta. Structura zonelor e de asemenea foarte puternica si cladirile sunt simetric asezate in planul urbanistic zonal.

Te impresioneaza marea cantitate de ape. Aflam ca jumatate de tara, se afla sub nivelul marii. Apa a fost drenata, lasand in urma multe canale, folosite in diferite scopuri, precum navigatie sau pescuit.

O alta chestie foarte interesanta e folosirea bicicletelor. Cred ca fiecare olandez are cel putin una. Exista piste speciale pentru biciclisti, tara fiind probabil cea mai bike-friendly. La intersectii exista trei tipuri de semafoare – pentru masini, pentru pietoni si pentru biciclete.
Relatia dintre olandezi si germani seamana mult cu cea dintre romani si unguri; olandezii ii acuza adesea pe germani ca in al doilea razboi mondial le-au furat biciletele.
Prima vizita efectiva a fost la Binnenhof, cladirea parlamentului din Haga.

Intrarea principala a palatului parlamentului. Regina vine aici anual sa citeasca planul politic aferent anului urmator. Fantana poleita cu aur din curtea palatului reprezinta un major punct de atractie pentru turisti.

Lacul din dreptul palatului e infrumusetat de fantana arteziana din mijlocul lui si de florile de nufar – nuferii galbeni sunt comuni in Olanda, in detrimentul celor albi.
Tot, in Haga, am ajus si la muzeul M.C. Escher ce prezinta munca artistului fascinat de abstract.

La ultimul etaj al muzeului se gaseste o camera foarte interesanta, ce aduce cu elementele din Alice in Tara Minunilor.

In parculetul din fata muzeului se organiza o expozitie de sculpturi in aer liber. Artistul e Mexican, dar nu stim exact ce simbolizeaza lucrarile sale. Cea mai puternica impresie o face o roata gagantica pe care sunt asezate diferite sculpturi reprezentand parti ale corpului uman – efectul de grotesc e cu succes atins.

Portul din Haga e imbibat intr-un puternic miros de peste. Cei interesati pot sa plateasca o taxa si sa urce la bordul unui vapor de pescuit si sa pescuiasca alaturi de echipaj in larg. Efectele poluarii si ale incalzirii globale se simt insa si aici, unde volumul de peste a scazut drastic in ultimii 30 de ani.

Apa Marii Nordului e una dintre cele mai curate la nivel mondial; e rece si face valuri destul de puternice. Vremea in Olanda e destul de capricioasa si, desi suntem la final de iulie, imbracamintea adecvata ar fi una de toamna timpurie. Temperatura nu prea sare de 25 de grade, si vanturile puternice sunt racoarease. Ni se spune ca de vina e marea ce aduce curenti reci vara si calzi iarna. Iarna ninge rar si putin.

In timpul cinei la niste prieteni olandezi am aflat ca mancarea pregatita – pui cu legume la cuptor – nu e una traditionala. Aici se obisnuieste ca mancarea gatita sa se piseze toata, capatand astfel un aspect de mancare pentru bebelusi. O alta mancare traditionala e supa din bulbi de lalele, mostenire din timpul celui de-akl doilea razboi mondial, cand oamneii erau saraci si nu mai aveau ce manca, asa ca au scos bulbii de lalele si au facut supa din ei.
Am ajuns si la Rotterdam, orasul cu cel mai mare port din Europa, al doilea cel mai mare din lume, dupa Shanghai. Navigarea intre diversele zone ale portului se face prin canale cu apa joasa, necesitand astfel umplerea, intr-o asemenea maniera incat sa nu existe riscul inundarii orasului. Traficul rutier se opreste si podul se ridica; operatiunea e foarte eficienta si nu dureaza mai mult de 15 minute.

Principalele puncte de atractie le constitute Euromast si gradina zoologioca.

Turnul Euromast e inalt de 186 metri si de pe el se poate vedea panorama orasului.

Exista si un restaurant, care din punct de vedere al locatiei si al privelistii, ofera o experienta unica. De pe Euromast se poate vedea si podul Erasmus, sau podul Lebada, poreclit astfel dupa forma stalpului de sustinere.

Gradina zoologica, cu numele scurt de Diergaarde Blijdrop, e cea mai mare si frumoasa dintre cele, putine e drept, pe care le-am vazut pana acum. Vizita a durat cam 4 ore si tot n-am reusit sa vedem tot ce era de vazut. Am inceput cu acvariul prin care te poti plimba. E extraordinar sa vezi viata marina inotand in jurul si deasupra ta.

Gradina din Rotterdam gazduieste o multime de specii pe care nu le mai vazusem in realitate pana atunci. Pinguinii sunt mai simpatici decat crezusem si pe cainii de preerie iti vine sa-i iei acasa.

Foarte interesant legat de delimitarea spatiului animalelor si cel destinat turistilor – cu putine exceptii (tigrul de exemplu) aceasta delimitare e una naturala, creata cu ape, santuri ori gardulete din lemn.

Am ajuns la final si in Amsterdam, orasul in care parcarea costa 3,5 euro pe ora (tactica pentru descurajarea traficului rutier pe stradutele stramte). Coincidenta facea ca tocmai in acea zi sa aiba loc parada gay. Descrierea evenimentelor e destul de greu de realizat si probabil s-ar rezuma cel mai bine la constatarea ca “e o lume pestrita”. Olandezi si straini s-au adunat ca la sarbatoare la parada inceputa in cartierul vechi al orasului si finalizata in Red Light District. Ambarcatiuini de diferite marimi, modele si culori au strabatut canalele capitalei olandeze. Multe dintre barci purtau insemnele institutiilor nationale si internationale, cum ar fi Amnesty International (organizatie pentru drepturile omului). VVD – partidul liberal olandez – era de asemenea un sponsor al paradei, nu pentru ca ar avea vreo legatura cu comunitatea gay, ci pentru ca “da bine” sa para un partid deschis, cu idei liberale.

Red Light District e centrul prostitutiei olandeze, recunoscut la nivel international. Abunda in magazine pentru adulti si bordeluri si gazduieste chiar si un muzeu al sexului. Doua lucruri iti atrag atentia in RLD – mirosul greu de marijuana (consumul de marijuana si prostitutia sunt legale aici – e interesant totusi faptul ca productia de marijuana nu e legala per se, e doar tolerata) si imaginea fetelor ce asteapta clienti. Stau in interiorul bordelelor imbracate sumar, in mici camere cu geamuri mari. Perdelele inchise reprezinta camere ocupate. Nu avem voie din pacate sa facem poze.
In ciuda criticilor internationale, liberalizarea prostitutie si a consumului de marijuana au contribuit semnificativ la dezvolarea tarii prin elemente ca si accentul pe liberul arbitru ori reducerea traficului de droguri si persoane (si a mafiei aferente). Ni se spune ca aproximativ 15% din olandezi au incercat cel putin o data marijuana, in timp ce acelasi studiu in America indica un procentaj de 43%.

Teoria conspiratiei si lucruri care pur si simplu se intampla

2010-05-28T20:45:00.000+03:00

Unde-i legatura?! La Dej.
Nu, legatura e in acceptarea noastra a acestor doua elemente ca si constante ale vietii noastre.
In ultimul timp aud din ce in ce mai multi oameni spunand ca nu au planuit un lucru, el pur si simplu s-a intamplat. Pur si simplu au conceput un copil; pur si simplu s-au mutat intr-un alt colt de lume, pur si simplu.
Insa majoritatea lucrurilor nu se intampla pur si simplu. Nu ignor norocul, sansa ori nenorocul, insa sustin ca ele joaca un rol marunt, si ca de “vina” pentru lucrurile care ni se intampla suntem noi, prin munca noastra, gandirea noastra, efortuile noastre.
In ce tine de teoria conspiratiei, n-am sa spun niciodata ca nu exista conspiratii. Probabil ca mi-ar exploda capul daca as sti adevarul despre jumatate din conspiratiile lumii. Insa, am impresia ca tindem s-o luam pe aratura si sa vedem conspiratii si unde ar trebui sa vedem lucrurile simple. Vaccinul impotriva gripei AH1N1 de exemplu nu a fost privit ca solutie la gripa (o gripa normala de altfel, care urmeaza un curs istoric de evolutie si modificare), ci ca pe un mijloc prin care nu-stiu-cine incearca sa ne omoare prin nu-stiu-ce inoculare de nu-stiu-ce infectie, virus sau mai stiu eu ce.
In situatia asta, imi vine sa cred ca inca avem o gandire barbara, ca nu reusim sa ne asumam responsabilitatea pentru greselile noastre si ca dam vina pe conspiratii care nu exista si pe lucruri care pur si simplu ni s-au intamplat. Nu cred ca vom progresa ca indivizi si ca natiune pana nu trecem peste aceste bariere de gandire.

"Mizerabilii" lui Hugo

2010-05-27T15:07:00.001+03:00

“- Tata, astia mai sunt oameni?
- Cateodata”

Ce este un mizerabil? Un om trist, un om in suferinta, un om in saracie, un om in dizgratie, ajuns intr-o situatie extraordinara, ce naste disperare.
Mizerabilii e una dintre cartile despre care ai auzit viata intreaga si poate ai si vazut o ecranizare, doua. E un roman emotionant, lung si complex, editat in 5 volume care surprind evolutia, trairile si conflictele interne si externe ale personajelor, dar si elemente istorice si lungi paranteze filozofice. Prezinta, pe de o parte, mizeria si rautatea umana in deplinatatea lor, iar pe de alta parte, nelimitata bunatate si rabdare in fata raului.

Cateva citate relevante pentru esenta cartii:
“Papusa e una dintre nevoile cele mai mari si totodata unul dintre cele mai incantatoare instrincte ale unei femei. Tot viitorul femeii e aici, in a ingriji, a invesmanta, a gati, a imbraca, a dezbraca, a imbraca din nou, a invata, a certa nitel, a legana, a dezmierda, a adormi si a-si inchipui ca un lucru oarecare e cineva. Tot visand si gandind, croind mici vesminte si scutece, cosand rochite, bluze, pieptarase, copilul se preschimba in fetita, fetita in fata, fata in femeie. Primul ei copil e continuarea ultimei papusi.”
“Cine n-a vazut decat mizeria barbatului n-a vazut nimic; trebuie sa vada mizeria femeii; cine n-a vazut decat mizeria femeii, n-a vazut nimic; trebuie sa vada mizeria copilului.”
“Cand ii intalnesti sau ii zaresti catre miezul noptii, pe o strada pustie, sunt ingrozitori. Nu seamana a oameni, ci a naluci plasmuite din neguri vii; s-ar spune ca in mod obisnuit fac una cu intunericul, ca nu se deosebesc de el, ca umbra este sufletul lor si ca s-au desprins atunci din noapte ca sa traisca doar cateva clipe de viata monstruoasa.”
“La o anumita treapta de suferinta, nevoiasul, in buimaceala lui, nu mai geme cand il doare ceva si nu mai multumeste cand i se face vreun bine”
“Se gasea in starea care e cea din urma treapta a prabusirii, stare in care durerea nu se mai revarsa; e, ca sa spunem asa, impietrita; pe suflet sta parca un cheg de deznadejde.”

Mesajul lui Hugo pentru societate e evident – sa folosim educatia ca un mijloc de a face lumina in fundul societatii si a inchide prapastia raului si a mizeriei. Si desi cartea a fost publicata in 1862, mesajul ei e in continuare valid. Si desi actiunea are loc in Franta si cartea relateaza diverse momente istorice franceze, mesajul ei se aplica tuturor tarilor. “Probleme sociale depasesc granitele. Plagile neamului omenesc […] nu se opresc la liniile albastre si rosii, desenate pe harta pamantului. […] Aveti, ca si noi, prejudecati, superstitii, tiranii, fanatisme, legi oarbe care sprijina moravurile inapoiate” ii replica Hugo lui Daelli, cel care a tradus Mizerabilii in italiana si care preciza ca situatiile din carte se aplica doar Frantei, nu si Italiei ori altor tari.

Piept de pui umplut cu ceapa verde cu garnitura de cartofi la cuptor

2010-05-25T16:57:00.000+03:00

Cartofii la cuptor
Se spala cartofii, se curata si se taie rondele groase de 2 cm.

Se pun in tava de cuptor si se condimenteaza cu sare, piper, vegeta, boia, rozmarin si marar uscat. Se amesteca astfel incat condimentele sa ajunga pe toate bucatile de cartofi. Se acopera cu folie de aluminu si se da la cuptor la 180 de grade aproximativ 45 de minute.

Cand sunt facuti, se mai lasa 10 minute la grill ca sa se rumeneasca.

Pieptul de pui umplut cu ceapa verde
Se spala si se sterge pieptul de pui. Se taie pieptii de pui in jumatate si se elimina bucatile din interior care se desprind. Eu le pun de-o parte si le folosesc in alte retete unde tai puiul ori fac snitele din ele.

Se spala, curata si taie ceapa. Se calculeaza cam 2 cepe verzi la o jumatate de piept. Se poate adauga si o ceapa uscata. Daca se foloseste si ceapa uscata, atunci ea se caleste prima data cu sare, piper si oregano. Se adauga apoi si ceapa verde si se calesc impreuna 2, 3 minute.

Pieptului de pui i se fac buzunarase in care se introduce ceapa calita.

Buzunarasul se inchide cu o scobitoare.

Pieptul de pui se trece prin faina de grau si apoi se prajeste (faina mea arata mai suspect pentru ca nu e alba, ci integrala).

Pofta buna!

Minitur de Maramu'

2010-05-25T13:50:00.000+03:00

Traseu: Baia Mare – Sapanta – Slatina – Valea Vaserului – Barsana – Moisei – Muntii Rodeni – Cosbuc

Dupa aproape 2 saptamani de ploi necontenite, dupa reportaje despre inundatii amenintatoare in Maramures si intr-un context in care meteorologii anuntau continuarea ploilor, am pornit la drum cu inima destul de stransa. Totusi, cu exceptia catorva ploite, caracteristice muntelui de altfel, vremea a tinut cu noi.

Am inceput cu o plimbare prin Baia Mare. Un oras frumos si curatel.

Casa de Cultura vazuta de pe podul peste Sasar

Turnul lui Stefan

Turnul lui Stefan dintr-un alt unghi

Zona pietonala in centrul vechi al orasului

Alee in zona parcului

Monumentul ostasului roman

Dar mi-e greu sa fiu mai obiectiva de atat cand vine vorba de locul de “bastina”, asa ca ma axez pe locurile pe care le-am vazut ca si turist.

Cimitirul vesel de la Sapanta
Nu e prea vesel. Sunt deprimante povestile sotiilor care au murit si ale sotilor care au ramas. Sunt sfasaietoare povestile copiilor care au murit si ale parintilor care au supravietuit.

Cimitirul e totusi inedit prin abordarea lui asupra mortii, prin sculpturile crucilor, prin scurta prezentarea a elementelor ce au definit viata omului ori prin existenta unor elemente usor umoristice, precum celebra poezioara:
Sub aceasta cruce grea
Zace biata soacra-mea
Trei zile de mai traia
Zaceam eu si cetea ea
Voi care treceti pa aici
Incercati sa n-o treziti
Ca acasa daca vine
Iarai cu gura pa mine
Da asa eu m-oi purta
Ca-napoi n-a inturna
Stai aicea draga soacra-mea

Pretul biletului de intrare a fost unul modic, dar se plateste si taxa foto.

Slatina
Pentru ca din Sighet pana la granita cu Ucraina e doar un kilometru, ne-am gandit sa exploram duty free-ul din zona. Batea vantul prin el. Fusese recent inchis si, printr-o hotarare de guvern, avea, cel mai probabil, sa fie inchis din nou. Asa ca nu era aprovizionat.
Ne-am plimbat putin prin Slatina, satul ucrainean de la granita cu Romania. Satenii vorbesc romaneste si iti vand pe bani romanesti. Preturile din magazinele lor sunt mici si multi romani trec granita pentru a-si face cumparaturile. Cat timp ai un leu in pasaport, vamesii ucraineni nu iti vor pune bete in roate. In Romania insa au devenit mai corecti. Nu mai iau mita si nu mai ingaduie traficul; cel putin nu fatis.

Ne-am cazat in Viseu de Sus, la o pensiunea agro-turistica. Oameni primitori gazdele noastre; ne-au tratat cu palinca de prune, cozonaci copti pe vatra, sarmale si alte bunatati ca la mama acasa. Avantajul pensiunii agro-turistice e ca interactionezi direct cu oamneii care iti transmit cultura locului. Experienta e mai profunda si mai personala, si de ce nu, mai eficienta din punctul de vedere al costurilor.

Cu mocanita pe Valea Vaserului
Mocanita parcurge ultima cale ferata forestiera din Carpati si locomotiva ei cu aburi te duce pana in adancurile naturii.

Pornire dimineata la 8 jumate din CFF Viseu, intoarcere la 13:30. Costul biletului: 39 Ron.

Manastirea Barsana
Maramuresenii se mandresc cu Manastirea Barsana. Se mandresc si cu Manastirea Rohia si istoricul ei, ori cu Manastirea de calugari de la Moisei, dar Barsana e "Perla Maramuresului". E o manastire de maici construita dupa revolutie si care, pe langa asezamintele caracteristice unei manastiri, mai include si doua ateliere - de pictura si tesatorie - si un muzeu. Frumusetea ansambului manastiresc si maretia locatiei fac timpul si inima sa stea in loc.

Nu se percepe taxa de intare dar se plateste o taxa foto de 5 lei (parca atata era).

Manastirea Moisei
Manastirea Moisei e mai putin intinsa comparativ cu Barsana, dar e si ea impresionanta. Sub un cer innorat si cu muntii impozanti in jur, sobrietatea slujbei de Rusalii iti confera o noua senzatie spirituala.

Nu se plateste nicio taxa de intrare sau foto.

Muntii Rodnei

Ultima incursiune in Maramures era planificata la Cascada Cailor, in Muntii Rodnei, ceea ce a presupus o drumetie prin munti. In timp ce inaintam spre cascada, sub un cer innorat, pe un traseu curios marcat, intr-o zona total necunoscuta si inadecvat echipati, mi se contura in minte imaginea unor turisti inconstienti care au luat drumul muntelui fara sa stie ce inseamna muntele; care se ratacesc si asteapa zile intregi prin paduri, fara apa si manacre, pana sunt salvati de Salvamont. Ca sa nu fim si noi astfel de turisti, am facut responsabila cale intoarsa, fara sa mai dam bataie de cap Salvamontului si PRO TV-ului. Cascada Cailor ramane un “must see” pentru data viitoare, cand venim mai bine pregatiti pentru aceasta expeditie.

Casa Memoriala George Cosbuc
Desi nu era nici planificat si nu e nici Maramu’, am facut o oprire si in Cosbuc (Bistrita Nasaud) sa vizitam Casa Memoriala a poetului. Ca si element interesant din viata lui Cosbuc, mi-a ramas intiparit in minte modul in care a murit fiul de 21 de ani al poetului – in primul accident de automobil mortal documentat in Romania. Dupa accident, Cosbuc a mai scris o singura poezie, Vulturul.

Costul unui bilet de intrare: 2 Ron, taxa foto de 15 Ron.

Vermicelli cu porc chinezesc (sort of)

2010-05-18T21:51:00.000+03:00

Prima mancare in wok.
Ingredientele:

- O punga vermicelli (4 portii)
- 300 grame carne de porc
- 1 ceapa uscata
- 2 cepe verzi
- 2 morcovi mici
- 1 ardei rosu
- 1 ardei galben
- 300 grame ciuperci Champignon
- 4 catei usturoi
- 7 linguri sos de soia
- wasabi
- zahar, piper
- ulei
In prima faza am spalat si sters carnea si am curatat-o de grasime. Am “frecat-o” cu wasabi si am taiat-o in bucati lungi si subtiri.

Peste carne am pus sos de soia, usturoi, piper si zahar (indicat e zaharul brun).

Le-am lasat la marinat aproximativ o ora, timp in care am spalat si taiat ceapa, morcovii si ardeii. Ciupercile le-am pus in cuptorul cu microunde, 20 de minute la grill combi, dupa care le-am taiat (daca le puneam crude in wok lasau prea multa apa).

Vermicelli i-am lasat aproximativ 15-20 minute in apa calda – nu trebuie fierti pentru ca se inmoaie prea tare. I-am pus la scurs.
Am scos wok-ul la interval, i-am dat un pic de ulei si l-am incins bine. Am pus in el carnea si am prajit-o. Am adaugat legumele. Dupa ce s-a patruns usor si legumele am aruncat in wok si vermicelli. Pofta buna!

De ce ar putea guvernul actual sa predea cursul “Cum sa distrugi o tara in 2 timpi si 3 miscari”?

2010-05-15T19:16:00.000+03:00

15 Mai 2010
De cateva zile e nebunie legata de planul de austeritate propus de guvernul Boc. Masurile, printre care reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, a pensiilor cu 15%, a indemnizatiei pentru cresterea copiilor cu 25% si eliminarea scutirii de impozit pentru programatori, sunt dezastroase social si moral, dar si imbecile din punct de vedere economic.

1. Aparatul de stat cuprinde, indiscutabil, mii de “uscaturi” care stau si nu fac nimic si care merita sa fie date afara. Da, acesti oameni ar merita o scadere salariala ori chiar pierderea slubjei, dar pe criterii de performanta la locul de munca, nu prin masuri abuzive.
Apoi, mai grav e ca in aparatul de stat care va fi “sanctionat” sunt cuprinsi si profesorii si medicii, care deja o duc deplorabil. Impactul final il vom simti tot noi, cand vom contracta mai multe infectii din spitale, cand vom astepta ore intregi pe holuri fara sa ne bage cineva in seama, cand vom plati o mica avere ca sa fim tratati, ori cand copiii nostri nu vor mai invata, ci vor juca bambilici la scoala. Desigur, aceste aspecte sunte deja de multi ani vizibile, dar in loc sa se amelioreze, ele se vor accentua.

2. Scaderea pensiilor – e drept, pensiile au fost marite de guvernul Tariceanu intr-un mod nesustenabil azi. Totusi, pensionarii care ne “mananca” zilele si banii, si din cauza carora bugetu de stat s-a subtiat, sunt parintii si bunicii nostri. Sunt oamenii care au muncit toata viata si si-au castigat un drept. Sunt oamenii care au pus umarul la constructia si dezvoltarea tarii pe care actualii conducatori au facut-o bucati-bucatele – dar asta e alta poveste. Pensionarii nu au nevoie ca elita politica sa-si doneze salariile din solidaritate. Nu au nevoie de fondul mila sociala, ci de respectarea dreptului pe care l-au castigat in zeci de ani de munca.

3. Indemnizatia pentru cresterea copilului – e drept, si ea a fost acordata de guvernul Tariceanu si foarte posibil sa nu mai fie sustenabila azi. Dar a fost o masura excelenta pentu stimularea natalitatii in randul oamenilor educati si cu salarii mari. Deocamdata a fost scazuta doar la 64% din salariul net pe ultimele 12 luni, dar nu avem nicio garantie ca nu va mai suferi si alte reduceri in viitor. Devine astfel din ce in ce mai greu sa cresti un copil, iar oamenii educati si cu salarii mari devin mai putin stimulati sa devina parinti, ceaa ce nu se poate spune despre paturile sociale dezavantajate, care continua sa procreeze pentru a beneficia de cei 600 ron. Si daca azi implementam masuri care reduc natalitatea, ma intreb cum va arata economia in 30 de ani, cand nu stim cine va mai lucra in tarisoara…

4. Eliminarea scutirii de impozit pentru programatori – intr-o situatie in care granarul Europei importa faina de la unguri, ridichile din Olanda, rosiile din Turcia, hainele din China si asa mai departe; intr-o situatie in care nu mai producem aproape nimic si cand terenurile si uzinele noastre intra treptat in paragina, domeniul IT reuseste sa aduca investitori straini in tara si sa sustina cresterea economica. Impozitarea programatorilor poate foarte usor sa duca la falimentarea firmelor mici de IT, la pierderea investitorilor datorita costurilor ridicate ori la un exod al programatorilor catre vest. Pe scurt, se distruge prin impozitare unul dintre putinele sectoare profitabile din Romania.

La nivel general, toate aceste masuri au ca impact direct scaderea puterii de cumparare, ceea ce inseamna un consum mai mic, respectiv o productie mai mica, un PIB mai mic si o economie care se contracta mai tare. Mecanismul de gandire al guvernului Boc mi se pare cel putin intrigant. Nu era logic si de bun simt sa sustii sectoarele industriale si agricole? Sa stimulezi productia si consumul? Sa generezi astfel profituri pe baza carora sa sustii redresarea economica? Optam in schimb pentru cresterea fiscalitatii? Foarte nesustenabil!

Costite de porc prajite cu salata de varza

2010-05-13T15:45:00.000+03:00

Reteta asta nu e foarte "fancy" sau speciala, e simpla si rapida. Si da, gustoasa.
Am citit un pic despre prepararea costitelor inainte sa le si gatesc, si am ales o varianta foarte simpla, pentru a surprinde "mecanismul" si durata de prajire. Data viitoare o sa incerc sa fac costite dulci-acrisoare, dupa o reteta chinezeasca. Pana atunci insa, costitele simple le-am facut asa:
- carnea se spala, se sterge si se taie
- costitele se condimenteaza cu sare si piper, apoi se trec prin faina de grau (alba sau integrala)
- se prajesc in ulei incins, la foc mic, aproximativ 40 de minute, intorcandu-le pe toata partile (timpul de prajire variaza in functie de grosimea carnii de pe os). Daca sunt lasate prea mult, carnea se intareste. Ca sa verificam daca sunt facute, taiem carnea pana la os
Am servit costitele impreuna cu o rosie feliata si salata de varza. Salata de varza am preparat-o astfel:
- am spalat varza si am zvantat-o, dupa care am taiat-o marunt
- am presarat putina sare si am lasat sa stea 10 minute
- dupa 10 minute, am adaugat putin piper si putin zahar si am "framantat" varza
- la final am adaugat o lingura de maioneza
Pofta buna!

Vraciul. Profesorul Wilczur

2010-04-27T19:20:00.000+03:00

“Se vede ca omul trebuie sa sufere daca vrea sa invete ceva.”

Pana sa gasesc cartea in colectia de la Adevarul, nu auzisem nici de ea, nici de autorul ei – scriitorul interbelic polonez Tadeusz Dolega Mostowicz. Se pare ca Vraciul. Profesorul Wilczur nu e cea mai populara cartea de a lui Mostowicz, dar inteleg de ce a fost inclusa in lista 100 de opera esentiale.
Vraciul. Profesorul Wilczur e scrisa in 2 volume; unele pareri sustin ca ar fi 2 romane diferite. E drept, se pot citi si separat, insa cu o semnificativa pierdere de farmec. Si in purul scop al unei lecturi de relaxare si fara aspiratii de analiza si critica literara, faptul ca ar fi un roman in 2 volume sau 2 romane separate pierde din relevanta.
Te fascineaza si te acapareaza inca de la prima pagina, cand doctorul Wilczur e prezentat in timpul unei operatii pe cord, tinand in mana inima pacientului. "Era vorba nu numai de viata pacientului, ci de ceva mult mai important, de reusita unei operatii dementiale, disperate, care putea deveni un nou si mare triumf al chirurgiei, putea spori spori gloria profesorului, a spitalului si elevilor lui, dar si a intregii stiinte poloneze."
Evenimentele ce se succed de aici inainte, pana la finalitatea lor, par incredibile, ironice sau chiar crude. Vraciul e scrisa intr-un ritm mai alert, pe cand Profesorul Wilczur e mai putin dinamica, dar la fel de captivanta. Ambele carti sunt scrise intr-un stil usor de citit, dar care te "tine in priza."
Romanul e povestea de viata a unui doctor, a unui infractor, a unui vraci, a unui professor universitar – toate intr-un singur om. E dovada incercarilor peste care poate trece un suflet. “Si acest om nobil, a carui viata a fost un nesfarsit lant de renuntari pentru binele altora…”
E inspiratie, reflectie si model de viata. E dorinta de dimineata de a termina treaba si a relua lectura.

Supa de cartofi si mazare

2010-04-23T19:43:00.000+03:00

Desi pare ciudata, combinatie e destul de reusita.
Ce am folosit de data asta:
- o bucata ciolan de porc neafumat (alta data pun oase afumate)
- aprox 0.5 kg cartofi
- aprox 200 grame mazare
- 1 ceapa
- 3 morcovi mici
- un sfert de telina
- 200 ml suc de rosii
- patrunjel
- marar
- condimente: sare, piper, boia dulce

Cum am procedat:
Am pus la fiert bucata de porc cu apa si sare.

Dupa aproximativ 20 de minute de fierbere am adaugat telina, morcovii si ceapa.

Dupa 2, 3 clocote, am scos bucata de ciolan si am adaugat cartofii cubulete.

Cand cartofii au fost aproape fierti, am adaugat mazarea congelata, sucul de rosii, sare, piper si boia.

Le-am mai lasat 2, 3 clocote dupa care le-am oprit. La final am adaugat verdeata. Enjoy!

Taietei cu pui

2010-04-23T16:54:00.000+03:00

De cand cu “chinezariile” si prin restaurantele si fast food-urile noastre, am descoperit ca iubesc taietii. Si nu doar in supa.
Pentru reteta pe care eu o numesc generic taietei cu pui, folosesc:
- O jumatate de piept de pui mare sau un piept de pui mai mic
- 1 ceapa
- 2,3 morcovi mici sau 1 mare
- 1 sfert de telina
- 1 ardei rosu
- 1 ardei verde
- 2 linguri faina
- condimente: sare, piper, curry,

Mod de preparare:
Se spala, curata si taie legumele. Le-am asezat in 3 gramajoare separate pentru ca le pun treptat in tigaie, in functie de cat de repede se patrunde fiecare (prima data telina si morcovii, apoi ceapa si la final ardeii).

Pieptul de pui se spala, se sterge si se taie in bucati subtiri.

Separat se amesteca faina cu sare, piper si curry.

Bucatile de piept de pui se trec prin faina

Se prajesc in ulei incins

Dupa care se scot pe o farfurie.

In uleiul in care s-a prajit puiul prajim usor si legumele (noua ne plac sa mai ramana un pic crocante, asa ca le las doar cat sa "vada" uleiul).

Cand legumele sunt usor patrunse, se adauga puiul si se potriveste de condimente.

Mai adaugam cam jumatate de cana de apa si lasam la inabusit 1, 2 minute. Fierbem taieteii, ii stoarcem, limpezim si servim.

Pentru cine se impaca cu bucataria asiatica, "dresul" final al mancarii cu sos de soia e excelent.

De data asta am folosit niste taietei din faina de grau si ou de la Barilla. Se poate face mancarea si cu orez sau cu taietei din orez. Bon apetit!

O veste excelenta, cu aplicarea ei stam mai prost

2010-04-23T10:09:00.000+03:00

Incepand din martie 2010, vaccinul impotriva HPV e gratuit si pentru fetele/ femeile peste 24 de ani, cu specificatia ca e necesar ca ele, noi, sa avem recomandare scrisa de la medicul ginecolog. Pana acum era gratuit doar pentru fetele pana in 24 de ani, restul doritoarelor trebuind sa-l cumpere pentru circa 1500 ron (3 doze x 500 ron, administrate pe parcursul a 6 luni). Din datele actual valabile, protectia vaccinului se intinde pe o durata de 5 ani, dupa care se face rapel.
Doamnele si domnisoarele care isi doresc sa devina si mamici in viitorul apropiat trebuie sa stie ca se impune o perioada de asteptare de 6 luni intre ultima doza si aparitia sarcinii. Deci un an din momentul in care se face prima doza.
Gurile carcotase spun ca extinderea campaniei de vaccinare nu are ca principal scop imunizarea reprezentantelor sexului frumos, ci ca ar fi datorata de comandarea initiala a prea multe doze care ar urma sa expire.
Indiferent de motiv, vestea e absolut incantatoare. HVP cauzeaza 70% dintre cancerele de col uterin, si cancerul de col reprezinta a doua cauza de deces in randul femeilor victime ale cancerului (dupa cancerul de san). Pe deasupra, vaccinul protejeaza si impotriva diverselor infectii ori negi neoncogeni ce pot aparea si crea discomfort.
Plina de speranta ca pot salva 1500 ron, obtin o recomandare scrisa de la medicul ginecolog – in urma unor analize desigur, inclusiv genotiparea HPV. Iau legatura cu medicul de familie si aflu ca nu are vaccinul pe stoc, dar suna la Sanepid sa il comande si ma anunta. 5 telefoane si 2 luni mai tarziu, statusul ramane neschimbat.
Nu imi chiar pierd inca speranta, insa incep sa ma intreb ce sens are aceasta gratuitate in momentul in care ea pare sa lipseasca cu desavarsire? Si ar trebui oare sa tragem concluzia ca ar fi mai sigur sa ne cumparam noi singure vaccinul? Probabil ca da. In definitiv, e sanatatea noastra si dorinta nostra personala de a ne proteja de un cancer. Ce treaba are statul in toata afacerea? Poi are, zic eu, mai ales in contextul in care Romania e tara europeana cu cea mai mare incidenta a cancerului de col uterin.
In alte tari, mai dezvoltate desigur, vaccinul impotriva HPV a fost inclus in programul national de vaccinare. Rezultatul? Cancerul de col uterin a devenit o boala rara, aproape eradicata. (Malta, Elvetia si Finlanda au cea mai mica incidenta a cancerului de col uterin)
La noi, intr-o zi normala, 6 femei mor din cauza cancerului de col uterin si inca 9 sunt dignosticate cu maladia. Dar nu-i nimic, noi mai asteptam.

Primavara in cateva poze

2010-04-09T17:59:00.000+03:00

E clar, la noi in familie Mishu e fotograful. De multe ori am impresia ca ar trebui sa mai fac o facultate ca sa pot seta apartul foto. In week-end mi-am luat totusi inima in dinti si am apasat de cateve ori pe butonul din partea dreapta sus a aparutului. Desigur, n-am avut devotamentului lui Mishu de a ma pune pe burta pe jos ca sa prind diverse cadre. Dar ceva dragut tot a iesit (ultimele 2 sunt facute de Mishu).

Imigratia ilegala in SUA, rolul companiilor multinationale

2010-04-09T17:12:00.000+03:00

Si ca sa nu uitam de la ce idee am pornit, sa vorbim putin si despre fenomenul socio-economic al imigratiei ilegale in Statele Unite. Ca si o paranteza, nu promovez SUA ca un etalon sau ca un loc unde cainii stau cu colacii in coada. Mi-e dat sa citesc despre tara asta ceva mai mult decat despre alte state, si incerc sa capitalizez din ce cunostinte mai adun, voluntar sau involuntar.
In Statele Unite, imigratia ilegala e o adevarata problema, mai ales in California, invecinata cu Mexicul si unde trecerea ilegala a granitei e la ordinea zilei. In 2006, se estima un numar de 11 milioane de imigranti ilegali pe teritoriul tarii.
Relativ la abordari, pe de o partea sta ingrijorarea legata de milioanele de dolari pe care statul american le cheltuie cu acesti “illegals” - costuri cu incarcerarea lor, costuri cu acordarea serviciilor medicale de stricta necesitate si costuri cu educarea copiilor imigrantilor ilegali.
Pe de alta parte, stau milioanele de dolari economisite de firmele care ii angajeaza pe “ilegalii” ce accepta salarii mai mici si lucreza in conditii mai putin pretentioase.
Intr-o alta abordare, cea a locurilor de munca, pe de o parte stau argumentele conform carora imigrantii ilegali fura locurile de munca de drept ale americanilor. Contraargumentul consta in faptul ca imigrantii ilegali nu poseda educatie si experienta pentru a ocupa functii importante, si ca ei ocupa posturile deja nedorite de catre americani (salahori ori menajere de exemplu). Cu alte cuvinte, imigratia ilegala ar sta la baza viitoarei dezvoltari educationale si profesionale a americanilor, “stimulati” acum sa acorde un mai intens interes studiilor si sa tinda spre joburi mai bine platite.
Saptamanile trecute urmaream un documentar, Food Inc. Lasand la o parte ideea generala de “ce mancam”, documentarul introducea o idee interesanta – companiile multinationale sustin imigratia ilegala prin angajarea masiva a indivizilor. "Ilegalii" lucreaza la negru, noaptea, in conditii grele si cu costuri reduse. Cu alte cuvinte, pe langa alte multe dezavantaje pe care le creeaza, companiile multinationale adancesc si problema socio-economica a imigratiei ilegale, si a celorlalte dezavantaje pe care ea le aduce cu sine.
Ideea din Food Inc. mi-a dat un pic de gandit si am dat un search pe tata Google. Pe scurt, m-am lovit de urmatoarele 3 perspective:
- Multinationalele au un interes dublu in propagarea imigratiei ilegale. Pe de o partea, angajand imigranti ilegali, isi scad costurile cu salariile (inclusiv premii, bonusuri, asigurari medicale, impozite s.a.m.d.), cu dezvoltarea locului de munca si isi reduc riscurile de a negocia cu un sindicat al salariatilor. Pe de alta parte, munca imigrantilor ilegali ii forteaza pe americani sa isi reduca din pretentiile lor salariale, ceea ce din nou conduce la reducerea cheltuielilor companiilor, si la cresterea profitabilitatii lor (Mister Adiant).
- Imigratia ilegala e un factor dependent de cerere si oferta; atata timp cat exista cerere pentru imigrantii ilegali, fenomenul nu va fi stopat. Cererea este generata de acordarea de locuri de munca imigrantilor ilegali. Acum, cel mai simplu ar fi sa aruncam vina pe corporatiile multinationale; se pare totusi ca ele creaza doar o mica parte din cerere. Cea mai mare parte din cererea de imigranti ilegali este generat de sectorul companiilor mici si mijlocii. Firmele mici de familie, vecinii care au un magazin, salonul de peste drum etc. ei sunt cei care angajeaza cei mai multi muncitori la negru pentru a evita plata taxelor si pentru a inregsitra un profit decent, din care sa poata supravietui (Wilson).
- O a treia idee sustine ca firmele multinationale recunosc utilizarea de imigranti ilegali ca fiind un avantaj competitiv (reduce costurile, deci firma dispune de mai multe resurse, fiind astfel capabila sa implementeze strategii competitive). In acest sens, corporatiile tind sa isi intensifice eforturile de stopare a fenomenului imigrational pentru a reduce astfel resursele si puterea competitiva a celoralti jucatori din piata (Trachtman, 2009).
Desigur, fiecare abordare e influentata de sursele consultate de autor ori de experientele personale ale autorilor. La fel, parerile noastre raman fructul experientelor noastre. Pot fi totusi "food for thought"

Pentru mai multe informatii asupra celor 3 idei:
• Trachtman, J.P., 2009, The International Law of Economic Migration: Toward the Fourth Freedom, W.E. Upjohn Institute, pe googlebooks la http://books.google.com/books?id=XfK6kLAfwbcC&pg=PA117&dq=illegal+immigration+multinational+corporations&as_brr=3&cd=1#v=onepage&q=illegal%20immigration%20multinational%20corporations&f=false
• Wilson, B., 2006, The Proposed Border Wall: A Monument to Our Hypocrisy, http://brucewilson.blogspot.com/2006/06/proposed-border-wall-monument-to-our.html
• Illegal Immigration, Mister Adiant, http://misteradiant.com/president/illegal.immigration.html

Stalpii Pamantului

2010-04-08T15:07:00.001+03:00

“Multi spuneau ca noua catedrala ducea crucea unui bluestem.”

Stiu, nu e nici economie, nici bucatarie. Dar e intre. E noua mea carte preferata :)

Am auzit de ea de vreo 2, 3 ani. Am cautat-o fara succes prin librarii. Am gasit-o anul asta, intamplator, la Carrefour; costa 75 de ron. Da, destul de mult. Dar merita!
Am ajuns acasa si am inceput s-o citesc cu nesat. Povestea incepe in Anglia anului 1123 si se contureaza pe parcursul a 1055 de pagini. Actiunea se deruleaza repede si de multe ori stai, vorba aia, cu sufletul la gura. Scriitorul, Ken Follett, e contemporan; nu a avut nici el timp pentru descrieri à la Lev Tolstoi si probabil a intuit ca nici cititorul modern nu are cea mai mare deschidere catre 50 de pagini care sa descrie cum se apleaca iarba in adierea vantului.
Ori de cate ori venea cineva la noi si o vedea, intreba: “Ce biblie citesti acolo?” Destul de ironic, cartea descrie demersurile unui preot in construirea unei catedrale. Nu este totusi o carte religioasa. E "saga" mai multor personaje – a unui copil in drumul spre maturitate, a unei domnite fortate sa iasa din globul de cristal in care traia si sa infrunte greutatile vietii reale, a unui preot care nu accepta compromisuri ori a aspirantilor la titlu de rege al Angliei.
Concluzia la finalul cartii? Cei mai bine cheltuiti 75 de ron! Investighez autorul si incerc sa cumpar si alte carti de-ale lui.

Paranteza: Exista si o asa-zisa continuare. Se numeste World Without End; actiunea ei se petrece in secolul 14 si unii dintre eroii ei sunt descendenti ai persnajelor din Stalpii Pamantului. Nu stiu ca World Without End sa fi aparut inca tradusa in romaneste – a fost scrisa in 2007; Stalpii Pamantului a fost scrisa in 1989 si a aparut in romana doar in 2008. O citim eventual in engleza.

Stalpii Pamantului include elemente amuzante, elemente dramatice ori momente de pasiune. Ca sa va deschid un pic apetitul, va dau cateva citate:
“Bucataria urma sa fie o cladire separata, pentru ca mai devreme sau mai tarziu, orice bucatarie lua foc.”
“Daca Dumnezeu nu ar putea ierta preotii lascivi, atunci nu ar ajunge decat foarte putini clerici in rai.”
“… amenintarea foamei se combinase cu excitatia sexuala pe care o simtea fata de Ellen, rezultand o exaltare isterica, de parca ar fi fost sfarsitul lumii.”
“In mod normal, nu sunt un om prea iertator. […] Dar nu port pica atunci cand contravine intereselor mele.”
“Si-ar fi dorit sa-i spuna: 'Te iubesc cu intensitatea unei furtuni, cu salbaticia unui leu, cu disperarea unei furii neajutorate'; dar in loc de toate aceste, spusese: 'Cred ca o sa ma marit cu Alfred'.”
“Jack se intreba despre ce vorbea staretul. Cum nu avea el 'de gand sa accepte'? Si gainile puteau spune ca nu acceptau venirea vulpii, dar soarta lor nu se va schimba cu nimic.”
“Rata inghite viermii, si vulpile omoara rate, oamenii trag cu arcul in vulpi, iar diavolii ii vaneaza pe oameni.”
"Avea sa mearga prost, bineinteles; intotdeauna mergea ceva prost. Cel mai important lucru era ca ei sa fie indeajuns de flexibili cat sa se adapteze situatiilor neprevazute."