Pentru că nepoţica mea nu ştie de mătuşă şi unchi. Ştie de Ana şi Mişu, de Aneta şi Mişucu, de Anita şi Mişulică, de Ana-ţi şi Mişu-ţi, de dragă şi dragule. După cum spune ea:
“Am o mami, un tati, două bunici, un bunic, o Ana şi un Mişu.”
Tocmai s-a încheiat o săptămână în care i-am avut musafiri pe sora mea, soţul ei şi minunata lor fetiţă – vedeta familiei. Vă împărtăşesc câteva dintre perluţele cu care ne-a delectat în ultimele zile:
Ama: Mergem afară?
Eu: Nu mergem, dragă. E foarte frig şi tu eşti răcită.
Ama: Da, e un ger de numa-numa.
Eu: Da, e.
Ama: Şi dacă e un ger de numa-numa, voi de ce aţi ieşit?
Eu: De ce mă muşti?
Ama: De bluză!
Eu: De ce te dezbraci?
Ama: De pijama!
Într-o dimineaţă o găsesc în baie, udă, lângă găleata cu apa cu care tocmai ştersesem pe jos. O întreb ce face şi îmi răspunde senină şi mândră, că s-a spălat pe mâini. Şi atunci am înţeles de ce lasă sora mea mereu capacul de la wc jos.
Într-o seară ne pregăteam să-i facem baie, dar ea i-a văzut pe Octav şi pe Mişu jucăndu-se ceva wresling pe Play Station. Nu i-au mai trebuit nici jucăriile de baie, nici povestea de seară. Numai lupte. Că ei îi plac luptele şi pace. Şi ea vrea să se joace cu tati şi cu Mişu lupte. Aşa că am lăsat-o câteva minute cu ei. Foarte concentrată stătea şi se uita. Şi foarte necaracteristic ei, n-a scos un cuvânt. Până când s-a enervat. S-a încruntat, a ridicat pălmuţa ei mică, cu degetele strânse, şi a ţipat la oamenii din televizor:
“Îţi dau na-na de numa-numa!”
Într-o altă seara, stăteam toţi cinci la masă şi vorbeam despre un conflict din timpul zilei, cu un alt om. Deşi nu se uita la noi, Ama era foarte atentă la discuţie şi mai punea câte o întrebare din când în când. Şi apoi, din senin, s-a încruntat foarte seriosă şi s-a răstit furioasă:
“Eeeii, pi....a mă-sii!”
Noi ne-am oprit din mestecat la unison şi ne uitam când la ea, când unii la alţii. Până să ne dezmeticim, a mai scos o dată porumbelul. Şi se uita la noi, cu o mină ştrengărească şi un zâmbet mândru de realizările ei. Aştepta probabil ca noi să izbucnim în râs şi ea să scape basma curată. Dar noi am râs în barbă şi am întrebat-o foarte serioşi ce a spus. Şi ea, foarte senină:
“Nu am spus pi...a mă-sii! Nu am spus!”
În drum spre aeroport, zăpadă mare, trafic greu. Amaliei i se facuse rău şi stătea tare cuminţică. Să n-o recunoşti. Până când am ajuns la un semafor, şi ea s-a ridicat brusc şi foarte hotărâtă. Cu mânuţa ei mică în aer, s-a apucat de turuit către o maşină din faţa noastră:
“Ce faci, mă, acolo? Du-te odată! Intră în maşina şi pleacă! Te bat prin geam!”
Şi apoi, în loc de “La revedere”:
“Să nu plângi, bine? Că vin înapoi!”
